Am avut ocazia, am avut bani suficienti alocati de guvern pentru educatie. Ceea ce n-am avut – un control strans al cheltuielilor publice si biciul pe spatele ministrilor nesimtiti care au fost ordonatori de credite pentru educatie… Asa se face ca -dupa cum veti vedea mai jos- am ajuns sub media mondiala la multi indicatori care tin de educatie, natalitatea s-a prabusit iar mentalitatea se zbate in subcultura de cartier specifica, mai degraba, cartelurilor din America de Sud sau ghetto-urilor tiganesti din cartierul lui Maricel Pacuraru- un semianalfabet, astazi dirijand din puscarie un post de televizine…de stiri.
Știm. Creșterea PIB-ului unei țări depinde de trei factori: capital, forță de muncă și productivitate.
Pe segmentul forță de muncă, România se îndreaptă rapid spre transpunerea în realitate a zicerii populare ”decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”.
Mai întâi, numărul de nou-născuți s-a prăbușit în anii 90 de la circa 350 mii pe an la 250 mii pe an.
De altfel, atunci când acorzi deduceri fiscale de 100 de lei pentru copii (neindexate de peste zece ani) și 1000 de lei pentru pensionari nu prea mai e mare lucru de comentat și alte exemple de dat.
Mai apoi, raportul UNESCO prezintă o realitate devastatoare pentru viitorul României. Una care ar trebui să genereze ample discuții publice și măsuri grabnice de remediere.Am ajuns să figurăm, de departe, pe ultimul loc în UE la rata de participare la educația primară.
După o cădere de 7% în 10 ani, fără precedent în Europa, ne-am dus pe tobogan tocmai sub media mondială la un capitol unde plecasem în 1990 cu vise de generalizare a învățământului de 12 clase.
Privind clasamentul european, se poate invoca faptul că și alte țări au avut scăderi. Dar ele sunt mai dezvoltate, au scăzut de la un nivel mult mai înalt și, atenție, își pot permite să ia de la noi ceea ce le lipsește ca urmare a unei anumite raționalizări de tip cost/beneficiu pe partea de educație (nu toate, Suedia și Marea Britanie au menținut standardul iar Grecia a evoluat spectaculos în bine)
De reținut: în România prăbușirea indicatorului de participare la educație la vârste fragede a avut loc pe fondul unei creșteri economice care a adus mai mulți bani la buget și mai multe posibilități de a ameliora situația din învățământ, dacă s-ar fi dorit realmente acest lucru și nu s-ar fi încălcat legea care reclamă alocarea a 6% din PIB pentru acest domeniu.
Așa am ajuns să ne ducem tocmai sub media de 89,1% a ratei de participare la învățământul primar consemnată la nivel mondial, imediat după frații de peste Prut (87,9%), Mozambic (86,2%) și Kazahstan (86,0%). Mult sub țări precum Ucraina (97,9%), Mongolia (97,3%), Mexic (96,3%), Laos (95,9%) sau Turcia (94%).
***
CASETA
Circuitul ipocriziei din educație:
Statul se preface că plătește, noi ne prefacem că îi instruim, ei se prefac că muncesc, iar PIB-ul o să se prefacă că vine.
***
De la educație la PIB
Mergând cu analiza mai departe, pe grupe de vârstă din intervalul 15 – 29 de ani, se poate oberva cum ”ce e val ca valul trece”. Generația din jurul anului 1990, care mai ne scotea la liman cu media per total și cu perpetuarea clișeului cu forța de muncă bine educată, se duce și din urmă nu mai vine nimic, ne ducem spre coada învățământului din Europa.
Dacă la grupa 20 – 24 ani suntem în prima jumătate a clasamentului european, pe care nu îl mai prezentăm in extenso, la grupa 25 – 29 ani apărem pe locul 5 de la urma acestui clasament.
La grupa 15 – 19 ani (care intră actualmente în câmpul muncii) prindem podiumul celor mai puțin educate națiuni europene.
Dar, ceea ce ne interesează este cum putem corela aceste date cu intenția de a ajunge din urmă țările occidentale ca nivel de trai.
Să vedem cum se prezintă colegele noastre de competiție în această tentativă (v. tabelul).
Dincolo de observarea lucrurilor mai mult decât evidente – precum de ce România este peste Bulgaria, de ce balticele au progresat mai rapid sau de ce Polonia a reușit ce nu a reușit Croația (al cărei PIB tot scade după accederea în UE) – nu putem să nu tragem concluzia (simplificatoare, dar adevărată) că, până la urmă, fiecare popor trăiește după cum a înțeles să învețe.
Poate, dacă fiecare cetățean ar putea să voteze și în numele urmașilor săi minori, politicienii și-ar deplasa atenția dinspre masa pensionarilor, disponibli pentru băgat hârtii în urnă la schimb cu banii dați de stat, spre viitorul țării.
Deocamdată, după ce am crescut PIB-ul potențial al României și PIB-ul real al altor țări cu cetățenii ”creați de Ceaușescu” și educați, mai mult din inerție, de dascălii rămași de atunci, începem să culegem roadele orientării tactice către trecut în locul orientării strategice către viitor. Cu consecința imposibilității de a mai recupera decalajele față de Occident pentru simplul motiv că nu va mai avea cine și cu ce cunoștințe să le recupereze.
Citeste mai mult pe Cursdeguvernare.ro
