(apologies for my French, and for cross-posting)
În 1994 ajungeam pe Heathrow cu 500 de lire, pentru care domnul Victor Rebengiuc, rectorul Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti , pusese obrazul la British Council (o instituție foarte chibzuită), ar fi trebuit să-mi ajungă câteva luni (nu au ajuns…) pentru cursul de scenaristică al lui Ian Fleischer la National Film & Television School , vechiul Wembley urma să fie demolat, Eagles dădeau un ultim concert înainte ca buldozerele să calce arena, aș fi dat orice să pot intra, mai puțin cele 15 lire cât costa biletul (nu-mi permiteam), făceam ”intermitent fasting” avant la lettre, iar când reușeam să ajung din Beaconsfield unde era școala la Londra (nu aveau bariere peste tot, dar totdeauna una la cap de linie, așa că mergeam mulți kilometri pe zi, aveam cu 30 de kilograme mai puțin decât astăzi), mâncam o dată pe zi la un all you can eat asiatic pentru cinci lire, fără băutură inclusă, beam apă de la toaletă, ciucit, cu mâna făcută căuș (puseseră robinetul lipit de chiuvetă ca să împiedice însetații de mâncarea iute ca dracu’ să bea apa plină de clor), fish and chips doar în weekend, erau tot cinci lire la cel mai ieftin pub (azi 25, calculați voi inflația) dar un treat, precum astăzi pentru cineastul român caviarul de pe tartinele din Cannes sau donner-ul post-macheală în Kreuzberg, pe timpul Berlinalei, și nu mă săturam, motiv pentru care luam devreme trenul înapoi în satul Beaconsfield, departe de metropola în care abia începea viața de noapte și mă culcam înainte să se întunece, cu mațele chiorăind, dar nu puteam adormi de frică să nu fiu violat (eram băiat drăguț pe vremea aia) de proprietarul weirdo, de la care secretara NFTS, căreia i se făcuse milă de mine când fusesem surprins dormind pe scaune în sala scriitorilor, mă ajutase să închiriez o cameră în sat lângă școală cu 20 de lire pe săptămână (cam atât era și o odaie insalubră la un hotel ordinar în Londra, însă pe o noapte, calculați tot voi inflația), pe care îl vedeam de pe fereastra chițimiei de lemn unde-mi petreceam serile triste (Beaconsfield avea două pub-uri, din care unul deschis doar în weekend, iar în celălat jucau darts pe bani niște moși, nu mă încumetam, erau al dracu de competitivi, ca toată națiunea engleză pe care ajungeam să o cunosc acum altfel decât din literatura clasică) grădinărind cu glugă pe cap, slab și osos, un fel de Anthony Perkins în Psycho, toată atmosfera era The Shining, încercam sa dau lovitura la Londra ca scriitor (nu am reușit, lol), aveam, în amărâta de țară estică de abia ieșită din comunism din care veneam, trei joburi simultane ca să ma pot întreține pe mine și pe fetele mele, două dintre slujbe – asistent la școala de cinema și critic de film la Noul Cinema – îmi aduceau vreo cincizeci de lire la un loc, pe lună, în banii de astăzi (nu mai calculați, că nu aveți cum să înțelegeți), așa că îmi completam veniturile ca scriitor de publicitate la Graffiti BBDO – termenul de copywriter de abia începea să fie importat – lui Bogdan Naumovici îi mijeau tuleiele la o SRL numită ”Target” pe care Ioana și Stefan Iordache nu o afiliaseră încă la Leo Burnett , de Publicis Groupe nu auzisem și cred că nici Teddy C. Dumitrescu , Adrian Botan dădea titlul de arhitect, de abia primit – oricum nu practica, că nu avea unde – pentru o funcție aiuristică, art director, dar nu la Enoiu, care încă se mai ocupa de bannere pe stadion, ci la cea mai creativă agenție a vremii (legendara OFC, abreviere de la Our Fucking Company, sic, a unor desperados ai Estului sălbatic, Joe și Alana Perez); cine ar fi visat că puștiul avea să devină unul dintre cei mai celebri CD din lume, și taman la Londra, sau că viitoarea mea colegă de la GRAFFITI BBDO Worldwide , Carmen Vasile avea să ajungă MD la AMV BBDO ; în 1994 David Abbott (FCUK me!) încă mai era Executive Creative Director acolo, iar eu nu aș fi putut să trec nici măcar de recepția din Marylebone Road, pe vremea aia angajau pe post babe date dracu, vigilente, nu millenials sau (mai rău!) Gen Z ca azi, dar, în pofida sărăciei, mă îmbogățeam cu un spectacol gratuit: creativitatea britanică, care exploda peste tot, pe pereți, panouri, autobuze sau vagoane de metrou, holbam ochii uluit, nu doar la imagini, ci, în primul rând, la doar câteva cuvinte, scrise pe un fundal roșu, cea mai creativă și multipremiată campanie publicitară copy-only, a tuturor timpurilor, The Economist , a lui Abbott, ”A”-ul legendarei AMV, prima literă din alfabetul publicității, scuipam în sân cu invidie, realizând că astăzi Shakespeare ar fi scris ad-uri pentru outdoor, sub lampă de neon, nu la lumânare, și ar fi ars-o pe șampanie, nu ca mine poșircă botezată la un all-you-can-drink-for-five-pounds-pub, fără toaletă în interior, în care toți clienții dansau twist cu mâinile pe genunchi ca Vincent Vega în Pulp Fiction, înainte să o zbughească pe ușă să ude trotuarul de afară.
Pentru a înțelege mai bine imaginea: e săptămâna în care Rachel Jane Reeves, the Chancellor of the Exchequer, prezintă bugetul de avarie al unei națiuni despre care nu mă îndoiesc că va știi să iasă din furtună, la fel ca pe vremea Invicibilei Armada; copy de Mikey Robinson .
