Ceea ce i se întâmplă jurnalistului de investigații Cătălin Antohe seamănă tot mai puțin cu o anchetă penală și tot mai mult cu un avertisment transmis întregii prese incomode din România: cine îndrăznește să scrie despre procurori riscă să fie distrus.
De ani de zile, Antohe a publicat investigații despre rețele locale de influență, dosare îngropate, legături politice și abuzuri din justiție. Una dintre țintele sale jurnalistice a fost chiar DNA Iași, instituție condusă la acel moment de procuroarea Cristina Chiriac, actual Procuror General al României. Într-un articol extrem de incomod pentru sistem, Antohe semnala faptul că un dosar exploziv privind agresiuni sexuale din jurul fostului episcop de Huși ar fi fost ținut „la sertar”.
Ani mai târziu, realitatea avea să confirme gravitatea subiectului. Dosarul a fost redeschis în urma unor investigații de presă și s-a ajuns la condamnări grele. Inclusiv publicații mainstream au relatat că ancheta stagnase în perioada în care Cristina Chiriac activa la DNA Iași.
Coincidență sau nu, jurnalistul care a îndrăznit să vorbească despre aceste lucruri s-a trezit ulterior în vizorul DNA. Potrivit informațiilor apărute în presă, Antohe a fost pus sub acuzare într-un dosar de presupus șantaj și trafic de influență, iar procurorii au mers până la instituirea sechestrului pe bunurile sale.
Însă ceea ce șochează nu este doar ancheta în sine, ci modul în care aceasta a fost prezentată public: cu scurgeri controlate de informații, cu insinuări, cu etichete și cu aceeași rețetă veche folosită de sistem împotriva celor care trebuie compromiși înainte de a fi condamnați. Exact mecanismul care a funcționat ani de zile în epoca „Binomului”: mai întâi execuția mediatică, apoi procesul.
În România ultimilor ani, prea multe dosare au început cu spectacol mediatic și s-au terminat cu achitări sau clasări. Însă reputațiile oamenilor nu au mai fost recuperate niciodată. În cazul lui Cătălin Antohe, impresia generală este că verdictul trebuia pronunțat în spațiul public înainte să existe o sentință definitivă.
Mai grav este că între timp Cristina Chiriac nu doar că nu a fost trasă la răspundere pentru controversele care au urmărit activitatea sa profesională, ci a fost propulsată în vârful sistemului. În ultimele luni, mai multe publicații au readus în discuție dosarul episcopului de Huși ținut ani întregi fără rezultat, clasări controversate, dar și întrebări privind averea impresionantă declarată de procuroare și familia sa.
Presa a relatat inclusiv despre faptul că procuroarea a solicitat majorări salariale de aproximativ 60%, invocând diferențele față de procurorii europeni, deși veniturile declarate depășeau deja nivelurile întâlnite în majoritatea instituțiilor publice din România.
Și mai îngrijorătoare sunt declarațiile recente privind colaborarea extinsă dintre parchete și serviciile de informații în verificarea magistraților — o temă care readuce în memorie anii cei mai controversați ai parteneriatului ocult dintre procurori și structurile de forță.
În tot acest timp, un jurnalist incomod este prezentat opiniei publice ca un personaj dubios, aproape infracțional, înainte ca instanța să se pronunțe definitiv. Exact aici apare problema fundamentală: într-un stat democratic, presa trebuie să poată investiga procurorii fără teama că va fi pulverizată instituțional.
Cazul Antohe nu mai este doar despre un jurnalist din Moldova. Este despre felul în care sistemul reacționează când cineva atinge zone sensibile. Despre cum un om poate fi transformat public într-o „țintă” pentru simplul fapt că a scris ceea ce nu trebuia scris.
Iar dacă un jurnalist de investigații poate fi executat mediatic și patrimonial pentru că a criticat DNA, atunci întrebarea nu mai este cine este Cătălin Antohe.
Întrebarea este: cine mai are curaj să scrie după el?
