Ultimul meu text la Cinepub și ultimul film al anului: București non stop, de Dan Chișu, ”un Hemingway de Turda”. Nu am iubit niciodată Bucureștiul. Mai bine spus, am iubit un oraș care nici nu a existat vreodată. O iubire fără obiect, pentru că Bucureștiul meu nici măcar fantomă nu e. Bucureștiul nu dormea nici când aveam doar două ore de electricitate și benzina era restricționată, dar nici astăzi, când DB, TR, AG, DJ, PH, ETC, defilează în limuzine plimbând cumnați și mătuși care se bucură de luminițele anorexice ale prea-plinului capitalist dinainte de Marea Crăpelniță. Orașul ADHD-ului tinereții noastre irosite ca să ne mutăm de la bloc la casă și din autobuz în BMW, unde ne plimbam ținându-ne de mână, cu bascheți chinezești, albi, prin noroi, dar în parfum de salcâm, pe Splai, și al cărui centru îl tranzităm astăzi peste ”planșeul” de unde au dispărut și Hala, și Brîncovenescul, iar Hanul lui Manuc a fost preluat de analfabeți. Închidem un an schimonosit cu un film care surprinde jocul de alb și negru, de lumini și umbre, de parfum și putoare, de naivitate și mârlănie, de speranță și ratare, de inteligență și prostie dar, mai ales, de neam-prostime. Un oraș comic de trist, niciodată tragic, căci națiunea română, în frunte cu capitala ei, poate fi orice, numai tragică nu. Orașul unde nu se împlinește nimic fiindcă, zicea Arghezi, peste mlaștini, fie și secate, nu se poate construi. Peste mâl, nu poți face decât mall. Anul acesta regizorul filmului a împlinit 70. Aniversarea lui Dan Chișu a întârziat pe cinepub.ro din motive care țin de Marele Regizor. Îi urăm unuia dintre cei mai prolifici regizori români să îi bată la număr de filme și pe Nicolaescu și pe Daneliuc, oximoronul cinematografiei românești. Îi mulțumim pentru ce a făcut pentru industria românească de cinema, pentru că a inventat Dakino, primul Festival de film din România post-revoluționară, la doar puțini ani după ce decedase Costineștiul, eveniment cinematografic al intelighenției optzeciste unde intrai cu carnet de partid. Îi mulțumim că ne-a arătat ce înseamnă publicitatea filmată de Glazer, Fellini, Godard, Ridley Scott & co. , la Noaptea devoratorilor… Că a adus la București primul selecționer al unui Festival de categoria A (Pierre Henri Deleau), împreună cu Charlotte Rampling, pe vremea când noi nu apucasem încă un pașaport, darămite o viză, ce să mai zici de voiaje la Cannes. Gurmand cum sunt, țin să îi mulțumesc și pentru legendarul tarte tatin de la Esperanto, cum nici la Paris nu mai mănânci, sau de înghețata înfulecată pe stradă, la Berthillon, după o coadă lungă, care nu a scăzut nici astăzi. Sau pentru chiolhanurile cu Bregovic, cele cu Kusturica și Anna Vissi, mesele din Atena nopților albe, din Belgradul care încă mai mirosea a bombe americane sau pentru vizita la castelul sârbosniacului auto-exilat la Paris. ”Singur sub duș”, Chișu e un Hemingway de Turda, no offense nici de o parte, nici de cealaltă, și nici orașului de pe Arieș, ci pur și simplu așa.
