Ce spun studiile despre austeritatea fiscala si cresterea impozitarii?

0
1995
crestere impozite

Căutând să îi influenţeze pe politicieni şi să informeze publicul larg, economiştii de profesie dezbat public situaţia „vârfului de fiscalitate” din Statele Unite şi pe cea a „măsurilor de austeritate” din Europa. Mai mulţi economişti keynesişti de seamă au scris articole pentru cititorul nespecializat sugerând că este un simplu mit al politicilor de dreapta faptul că ratele de impozitare afectează în mod semnificativ creşterea economică sau faptul că oprirea creşterii deficitului bugetar prin tăieri ale cheltuielilor guvernamentale poate fi o idee bună în timpul unei recesiuni. Aceasta se întâmplă în ciuda a numeroase studii teoretice sau empirice care susţin astfel de afirmaţii. Interesant este că o parte din aceste studii au apărut sub numele unora dintre cei mai vehemenţi critici din prezent.

Exagerarea pledoariei keynesiste

Fie două exemple clasice: laureatul premiului Nobel şi cel mai faimos economist keynesist în viaţă, Paul Krugman şi fostul şef al Corpul de Consilieri pe probleme Economiceal preşedintelui Obama, Christina Romer, care este, de asemenea, un cercetător respectat în domeniul macroeconomiei.

De când a lovit criza financiară, Krugman a scris zeci de articole pe blog şi în New York Times, în care critica viziunile celor care îşi făceau griji în privinţa deficitelor bugetare. Următorul extras dintr-un articol din 2010 este un bun exemplu:

„Eu şi alţii am privit, cu uimire şi cu groază, cum s-a conturat un consens în sfera decidenţilor de politici în favoarea austerităţii fiscale imediate. Adică, într-un fel sau altul, a devenit un adevăr acceptat faptul că acum este momentul să se taie cheltuielile abrupt, în ciuda faptului că marile economii ale lumii rămân într-o recesiune profundă.

Acest adevăr acceptat nu este bazat nici pe dovezi, nici pe o analiză amănunţită. În loc de acestea, el se sprijină pe ceea ce am putea numi cu îngăduinţă pură speculaţie, şi, cu mai puţină îngăduinţă, invenţii ale imaginaţiei celor din elita decidenţilor de politici—mai precis, pe credinţa în ceea ce eu am ajuns să văd ca fiind justiţiarul invizibil al plasamentelor în titluri de stat[1] şi zâna încrederii[2].” [n.a. – textul a fost îngroşat ulterior.][3]

Christina Romer, de asemenea, a avertizat în privinţa pericolelor care însoţesc îndepărtarea prematură a cheltuielilor guvernamentale care au rol de stimulente, dar în acelaşi timp ea a luat în vizor ideea conform căreia creşterile în ratele marginale ale impozitelor ar putea încetini creşterea economică. Într-un articol din martie 2012, din New York Times, ea a analizat o parte din textele, publicate, referitoare la efectul pe care îl produc ratele de impozitare în economie şi a expus marile fluctuaţii ale celei mai importante rate de impozitare a veniturilor din Statele Unite de pe parcursul secolului al XX-lea. Romer afirma:

 „Dacă poţi găsi o relaţie consistentă între aceste fluctuaţii [ale ratelor de impozitare] şi performanţa economică susţinută, eşti mai creativ decât sunt eu. Creşterea a fost, într-adevăr, mai lentă în anii ’70 decât în anii ’60 şi ratele impozitelor erau mai mari în anii ’70. Dar creşterea a fost mai puternică în anii ’90  decât în anii după 2000, în ciuda unor rate de impozitare evident mai mari în anii ’90.

Date fiind dovezile că efectele de stimulare ale ratelor marginale sunt mici, oponenţii unei asemenea mişcări vor avea nevoie de un nou argument. Invocarea mitului consecinţelor teribile asupra ofertei nu va fi de ajuns.”[4]

După cum arată aceste citate din Krugman şi Romer, mulţi dintre cei care propun în prezent politica keynesistă nu numai că nu sunt de acord cu criticii lor, dar merg mai departe şi fac publicul larg să creadă că doar keynesiştii au cercetarea ştiinţifică de partea lor. Nu este adevărat, după cum voi demonstra în continuare.

Studii care înfăţişează efectele importante pe care le au impozitele asupra economiei

Pledoaria teoretică pentru „politicile economice care influenţează oferta” este clară: oamenii răspund la stimulente. Permiţând întreprinzătorilor, investitorilor şi salariaţilor să păstreze o proporţie mai mică din ultimul dolar câştigat, creşterile abrupte ale ratelor marginale ale impozitelor descurajează iniţierea de afaceri şi investiţiile şi reduc oferta de muncă. Aceasta este logica din spatele avertismentelor conservatorilor şi liberalilor în privinţa propunerilor de a rezolva dezechilibrul fiscal pe termen lung al Statelor Unite prin creşteri mari ale ratelor impozitelor pentru oamenii cu venituri mari.

Deşi teoria de bază este de necontestat, rămâne a se testa semnificaţia practică a unor asemenea efecte asupra ofertei. Din fericire, un număr mare de studii analizate de colegi economişti realizează tocmai aceasta. Departe de impresia pe care Christina Romer o lasă, mulţi economişti consideră că impozitele chiarcontează.

Padovano şi Galli (2001), spre exemplu, au folosit datele referitoare la 23 de ţări OECD, pentru perioada dintre anii 1951 şi 1990 şi au aflat că ratele mari ale impozitelor şi taxarea progresivă erau asociate în mod negativ cu creşterea economică pe termen lung. În 2002, într-o continuare a studiului iniţial, aceeaşi cercetători au estimat că o creştere cu zece puncte procentuale a ratelor marginale ale impozitelor a dus la scăderea cu 0,23 puncte procentuale a ratei anuale de creştere economică.

Engen şi Skinner (1996) au găsit o relaţie de două ori mai puternică. Ei au cercetat mai mult de 20 de lucrări luând în atenţie ratele impozitelor şi creşterea economică în Statele Unite şi în afară. Ei au ajuns la concluzia că „o reformă majoră a impozitării, în sensul reducerii tuturor ratelor marginale cu 5 puncte procentuale… se anticipează a duce la mărirea ratelor de creştere pe termen lung cu valori între 0,2 şi 0,3 puncte procentuale.”

Young Lee şi Roger Gordon (2005), concentrându-se asupra taxelor corporative, au ajuns la o concluzie similară. Utilizând date referitoare la 70 de ţări, pentru perioada dintre anii 1970 şi 1997, ei au găsit că o reducere cu 10 puncte procentuale a ratelor taxelor corporative a mărit rata de creştere a unei ţări cu unu-două puncte procentuale. Această descoperire este uimitoare. O mărire cu unu-două puncte procentuale a ratei creşterii economice nu se adună în timp: se compune în timp. Un punct procentual în plus la rata creşterii, compus peste o perioadă de 20 de ani, duce la o creştere a PIB-ului real al unei ţări cu 22 de procente.

În mod ironic, una dintre cele mai serioase descoperiri—publicată în prestigioasa American Economic Review—venea de la nimeni alţii decât Christina Romer şi co-autorul David Romer. Într-o lucrare din 2010 care dezvolta o nouă măsură de şocuri fiscale, soţii Romer au clasificat fiecare episod major de schimbare a impozitării din perioada postbelică a Statelor Unite şi au prezentat concluziile lor:

 „Menţiunea noastră de bază sugerează că o creştere exogenă a impozitării cu un procent din PIB duce la scăderea PIB-ului real cu aproximativ trei procente. În al treilea rând, investiţiile scad brusc ca răspuns la creşterile exogene ale impozitelor. Într-adevăr, răspunsul puternic al investiţiilor ajută la explicarea motivului pentru care consecinţele asupra output-ului, ale modificărilor impozitelor, sunt atât de vaste. În al patrulea rând, efectele modificărilor impozitelor asupra output-ului sunt foarte persistente.” (Romer şi Romer 2010)

Acum, este adevărat că într-o lucrare ulterioară (2012) soţii Romer au găsit un impact mai slab al modificărilor ratei marginale a impozitului pe venit în Statele Unite în timpul anilor ’20 şi ’30. Chiar şi aşa, fragmentul citat de mai sus nu prea pare în acord cu descrierea făcută de Christina Romer studiilor publicate pentru cititorii New York Times. Într-adevăr, o literatură serioasă, bazată pe analiza a zeci de ţări şi decenii de istorie prezintă mărturii despre impactul puternic al politicii fiscale asupra performanţei economice.

Studii care pledează pentru „austeritatea care duce la expansiune”

Studiile citate anterior sunt doar vârful aisbergului. Există o bogată literatură care cercetează în mod empiric impactul impozitării asupra creşterii economice. În acelaşi timp, multe studii au contestat eficienţa „stimulentelor fiscale” keynesiene tradiţionale în timpul recesiunilor. O implicaţie a aceste direcţii de cercetare este că o ţară cu povara unei datorii publice în creştere ar putea beneficia de pe urma unei reduceri subite a cheltuielilor guvernamentale, chiar şi pe termen scurt. Acest fenomen a fost numit „austeritate care duce la expansiune”[5].

Există mecanisme teoretice variate prin care austeritatea care duce la expansiune poate opera. De exemplu, unii economişti îmbrăţişează teoria „ciclului real al afacerilor” (e.g. Plosser 1989), care explică recesiunile ca fiind rezultatul de echilibru al modificărilor structurale din economie, nu ca rezultat al unei deficienţe în cheltuielile agregate. În acest cadru teoretic, creşterea cheltuielilor guvernamentale măreşte pur şi simplu proporţia resurselor alocate prin mijloace politice şi nu prin intermediul pieţei. Gospodăriile şi firmele ţin cont, în mod raţional, de faptul că toate cheltuielile guvernamentale trebuie, în ultimă instanţă, să fie plătite (probabil prin inflaţie sau prin viitoare impozite care să contribuie la datoria publică crescută). În acest context, o tăiere a impozitelor finanţată în deficit este echilibrată în mod perfect de schimbările în economisirea la nivelul gospodăriilor (prin ceea ce este cunoscut drept echivalenţa ricardiană[6]), şi nici chiar creşterile cheltuielilor guvernamentale finanţate în deficit s-ar putea să nu stimuleze economia, pentru că gospodăriile şi firmele anticipează viitoare impozite mai mari, împovărătoare, care vor produce distorsiuni pe piaţă.

Nu este nevoie să crezi în teoria „ciclului real al afacerilor” pentru a accepta posibilele beneficii ale austerităţii fiscale. Spre exemplu, dacă un guvern a acumulat o datorie atât de mare încât investitorii încep să pună la îndoială solvabilitatea sa, ratele dobânzilor ar putea creşte cu anticipaţie, ducând la un cerc vicios. Prin adoptarea unor schimbări ale măsurilor economice dificile din punct de vedere politic, pentru a încetini creşterea deficitului, guvernul ar putea trimite un semnal pieţelor de obligaţiuni şi atinge rate ale dobânzilor mult mai mici, care ar scădea costurile de gestionare a datoriei guvernamentale şi stimula investiţiile private.

Contrar caracterizărilor făcute de Krugman şi alţi keynesişti, sunt multe exemple istorice de „austeritate care duce la expansiune” aparent funcţională. De exemplu, în buletinul său din iunie 2010, Banca Centrală Europeană (BCE) a dedicat o secţiune pentru cinci studii de caz ale ceea ce au numit ei „consolidare fiscală” în ţările din zona euro[7]. În opinia autorilor buletinului BCE, consolidările fiscale bazate pe reforma de cheltuieli, în defavoarea creşterilor impozitelor, conduc mai mult către creştere economică. Raportul BCE se referă de asemenea la literatura academică şi explică:

 „Literatura empirică oferă diverse rezultate referitoare la măsura în care consolidările fiscale din zona euro au avut efecte expansioniste asupra activităţii economice pe termen scurt. Făcând referire la perioadele de reducere notabilă a datoriilor guvernamentale menţionate mai sus, consolidările fiscale care duc la expansiune sunt sugerate în Irlanda, Olanda şi Finlanda. Acordând atenţie unei palete mai largi de experienţe, s-a descoperit că în jur de jumătate din consolidările fiscale din UE în ultimii 30 de ani au fost urmate de o performanţă în creşterea output-ului îmbunătăţită pe termen scurt, comparativ cu poziţia iniţială, de start.” (Buletinul BCE din iunie 2010, p. 85, n.a. – text îngroşat ulterior.)

Precum Brian Lee Crowley, împreună cu Niels Veldhuis am explicat, într-o recentă lucrare (2012), cum Canada oferă încă un exemplu de austeritate care duce la expansiune. Un studiu anterior făcut de David R. Henderson (2010) explică, de asemenea, în mod clar, episodul canadian. Până la mijlocul anilor ’90, guvernul federal canadian avusese deficite timp de două decenii, cu o treime din venitul federal fiind absorbit în plăţi de dobândă. Un articol din Wall Street Journal, din 12 ianuarie 1995, declara că statul Canada „… a devenit acum un membru de onoare al lumii a treia prin imposibilitatea de a-şi gestiona problema datoriei…”[8]

Însă canadienii au rezolvat criza rapid prin reforme serioase. În doar doi ani, din 1995 până în 1997, cheltuielile guvernamentale federale totale au scăzut cu mai mult de şapte procente, în timp ce deficitul bugetar de 32 de miliarde de dolari (patru procente din PIB) a fost transformat într-un surplus de 2,5 de miliarde de dolari. Au fost de asemenea creşteri de impozite, dar raportul între tăierile de cheltuieli şi creşterile impozitelor a fost de circa cinci la unu. Guvernul federal al Canadei a obţinut 11 surplusuri bugetare consecutive, determinând raportul datorie/PIB să se prăbuşească de la 78 de procente în 1996 la 39 de procente în 2007.

În deceniul de după reformă, Canada a obţinut performanţe mai bune decât toate celelalte ţări membre ale G7 la capitolele creştere economică, investiţii şi creare de locuri de muncă. Conform datelor Fondului Monetar Internaţional, din 1996 până în 2005, creşterea medie a PIB-ului real al Canadei a fost de 3,3 procente, cu Statele Unite urmând pe locul al doilea cu 3,2 procente de creştere în medie, şi cu G7 fără Canada având o medie de numai 2,1 procente de creştere.[9] Chiar şi pe termen scurt, tăierile dramatice ale cheltuielilor Canadei (şi creşterile moderate ale impozitelor) la mijlocul anilor ’90 au avut numai efecte secundare minore, provocând doar o creştere mică şi temporară a ratei şomajului.

Interesant de notat despre toate exemplele de mai sus pentru succesul austerităţii care duce la expansiune este că aceşti keynesişti de seamă ai prezentului nucontestă acurateţea evenimentelor istorice. Mai degrabă, Krugman, spre exemplu, a negat, pur şi simplu, că oricare din aceste episoade ar fi relevante pentru situaţia noastră curentă, deoarece, în fiecare dintre ele, el identifică măsuri de compensare (în particular, rate ale dobânzii care scad şi/sau o monedă mai slabă) care au amortizat lovitura primită de la austeritatea fiscală. Dar, din moment ce băncile centrale au tăiat deja ratele pe termen scurt la zero, şi pentru că lumea, luată ca un întreg, nu îşi poate mări exporturile nete, Krugman crede că aceste exemple istorice de austeritate care duce la expansiune oferă puţină îndrumare decidenţilor de politici din prezent.[10]

Aceasta este o adevărată răsturnare de situaţie, raportându-ne la câteva dintre afirmaţiile reprezentative pe care le-am analizat pe scurt la începutul acestui articol. În realitate, există o listă lungă de exemple de succes ale austerităţii fiscale, dar detractorii keynesişti găsesc motive teoretice ca să le minimalizeze relevanţa pentru situaţia din prezent.

Foarte bine. Deci, să schimbăm rolurile cu ei şi să întrebăm: Care sunt exemplele de măsuri keynesiste de „pump-priming”[11] care au avut succes, când cheltuielile în deficit au salvat o economie dintr-o recesiune profundă? Keynesiştii de astăzi ne spun că deficitele majore din 2009 erau pe calea cea bună, dar că erau doar prea mici. Dacă ele erau mai mari, spun ei, noi am fi fost martorii succesului modelelor keynesiste. Ca să repetăm întrebarea: Care sunt exemplele din istorie în care modelul keynesist chiar a funcţionat aşa cum este promovat el?

Aici, de asemenea, diferă opiniile, dar este interesant să cităm analiza făcută de un laureat al premiului Nobel în economie, care a scris în 1998:

„Ideea de bază aici este că sfârşitul Marii Crize—care este exemplul obişnuit, într-adevăr probabil singurul, care motivează perspectiva conform căreia un stimulent fiscal unic poate produce o revenire susţinută, nu pare să se potrivească, de fapt, prea bine în şirul faptelor; mare parte, dar în niciun caz toată revenirea din acea trapă de lichiditate specifică pare că a depins de aşteptările referitoare la inflaţie care au făcut ca ratele reale ale dobânzilor să fie în mod substanţial negative.

Însă, dacă stimulentul fiscal temporar nu zguduie economia din încetinirea ei într-un mod susţinut, atunci o strategie de revenire bazată pe expansiune fiscală ar trebui să continue stimulentul pe o perioadă extinsă de timp. Întrebarea devine atunci, în ce măsură stimulentul este necesar, pentru cât timp—şi dacă urmările acelui stimulent pentru datoria guvernamentală sunt acceptabile.” (n.a. – textul a fost îngroşat ulterior.)

Autorul acestei analize a fost nimeni altul decât Paul Krugman, şi aceasta a fost după ce a avut acea revelaţie mult accentuată privind relevanţa analizei keynesiste în stil vechi în timpul unei trape de lichiditate. Aşa cum evidenţiază în mod clar citatul de mai sus, începând cu anul 1998, Krugman însuşi gândea că erau, discutabil, zero exemple istorice pentru un stimul fiscal puternic care să fi salvat o economie dintr-o recesiune profundă; probabil, potrivit lui Krugman, chiar Marea Criză a fost rezolvată nu prin cheltuielile cu războiul, ci prin efectul unei schimbări în aşteptările privind inflaţia asupra ratelor reale ale dobânzii.

Concluzie

Contrar afirmaţiilor unora dintre susţinătorii din prezent atât ai creşterii cheltuielilor în deficit cât şi ai creşterii ratelor impozitelor asupra celor mai mari venituri, există o literatură vastă despre succesul istoric al politicilor economice care influenţează oferta şi al austerităţii fiscale bazate pe tăieri ale cheltuielile guvernamentale. Deşi rezultatele cercetărilor relevante nu sunt unanime, pledoaria în favoarea măsurilor keynesiste de „pump-priming” nu este atât de solidă pe cât susţin unii dintre keynesişti. Într-adevăr, în cazurile lui Paul Krugman şi Christina Romer, munca lor academică, proprie, din trecut, arată de ce.

Robert P. Murphy este economist-şef la Institutul de Cercetare pentru Energie (Institute for Energy Research), în cadrul căruia îndeplineşte funcţia de specialist în economia schimbărilor climatice. El este autorul lucrării „The Politically Incorrect Guide to Capitalism” (Regnery, 2007) şi conduce blogul Free Advice.

Acest articol a fost publicat în cadrul Library of Economics Liberty, 7 ianuarie 2013.

Referinţe

Crowley, Brian Lee, Robert P. Murphy, şi Niels Veldhuis. (2012) Northern Light: Lessons for America from Canada’s Fiscal Fix. MacDonald-Laurier Institute, septembrie 2012, disponibil la: http://www.macdonaldlaurier.ca/mli-library/books/northern-light-lessons-for-america-from-canadas-fiscal-fix/.

Engen, Eric, and Jonathan Skinner. (1996) „Taxation and Economic Growth.” National Tax Journal, 49, 4 (December): 617-42.

Giavazzi, Francesco şi Marco Pagano. (1990) „Can Severe Fiscal Contractions Be Expansionary? Tales of Two Small European Countries.” NBER Working Paper No. 3372 (mai 1990). Disponibil la: http://www.nber.org/papers/w3372.

Henderson, David R. (2010) „Canada’s Budget Triumph.” Mercatus Center Working Paper No. 10-52 (30 septembrie 2010), disponibil la: http://mercatus.org/publication/canada-s-budget-triumph.

Lee, Young, şi Roger H. Gordon. (2005) „Tax Structure and Economic Growth.”Journal of Public Economics, 89: 1027-43.

Krugman, Paul. (1998) „It’s Baaack! Japan’s Slump and the Return of the Liquidity Trap.” Disponibil la: http://web.mit.edu/krugman/www/bpea_jp.pdf. Fişier PDF.

Padovano, Fabio, şi Emma Galli (2001). „Tax Rates and Economic Growth in OECD Countries (1950-1990).” Economic Inquiry, 39, 1 (January): 44-57.

—— (2002). „Comparing the Growth Effects of Marginal vs. Average Tax Rates and Progressivity.” European Journal of Political Economy, 18: 529-44.

Plosser, Charles. (1989) „Understanding real business cycles.” Journal of Economic Perspectives 3: 51-77.

Romer, Christina D. and David H. Romer (2010). „The Macroeconomic Effects of Tax Changes: Estimates Based on a New Measure of Fiscal Shocks.” American Economic Review, 100, 3 (June): 763 – 801.

—— (2012). „The Incentive Effects of Marginal Tax Rates: Evidence from the Interwar Era.” NBER Working Paper No. 17860. National Bureau of Economic Research.


[1] the invisible bond vigilante (în varianta originală) – investitorii în obligaţiuni care contestă politicile fiscale sau monetare şi care nu pot fi identificaţi cu uşurinţă (n.t.).

[2] the confidence fairy (în varianta originală) –  faptul că lucruri precum austeritatea în timpul unei recesiuni vor duce chiar la expansiune, mergându-se numai pe bază de încredere în adevărul acestei afirmaţii (n.t.).

[3] Krugman, Paul. (2010) „Myths of Austerity.” New York Times, 1 iulie 2010, disponibil la: http://www.nytimes.com/2010/07/02/opinion/02krugman.html.

[4] Romer, Christina. (2012) „That Wishful Thinking About Tax Rates.” New York Times, 17 martie 2012, disponibil la:http://www.nytimes.com/2012/03/18/business/marginal-tax-rates-and-wishful-thinking-economic-view.html.

[5] Termenul de „expansionary austerity” a fost folosit în dezbaterile privind politicile economice de când a izbucnit criza datoriilor în Europa. Wikipedia menţionează expresia (fără să îi specifice originea) în articolul despre un termen cu care se află în legătură, „expansionary fiscal contraction” („contracţia fiscală care duce la expansiune”), pe care îl atribuie către Giavazzi şi Pagano (1990). Vedeţi: http://en.wikipedia.org/wiki/Expansionary_fiscal_contraction.

[6] Pentru o dezbatere asupra Echivalenţei Ricardiene, vedeţi Rose, Morgan. (2001) „Does It Matter How You Pay for a State Dinner? A Lesson on Ricardian Equivalence.” Econlib, 24 septembrie 2001, disponibil la: http://www.econlib.org/library/Columns/Teachers/ricardianequiv.html.

[7] Buletinul lunar al Băncii Centrale Europene, iunie 2010, disponibil la: http://www.ecb.int/pub/pdf/mobu/mb201006en.pdf. Fişier PDF. Dezbaterea privind consolidarea fiscală începe la pagina 83.

[8] „Bankrupt Canada”. Articol din Wall Street Journal, 12 ianuarie, 1995.

[9] Media G7 (fără Canada) este o medie cu ponderi echilibrate a ratelor anuale de creştere ale PIB pentru celelalte şase ţări, între anii 1996 şi 2005. Date FMI disponibile la: http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/01/weodata/index.aspx

[10] Krugman, Paul. (2010) „Fiscal Fantasies.” Blog-ul New York Times , 18 iunie 2010, disponibil la: http://krugman.blogs.nytimes.com/2010/06/18/fiscal-fantasies-2/.

[11] Acţiunea întreprinsă pentru a stimula o economie, de obicei în timpul unei recesiuni, prin cheltuieli guvernamentale, rata dobânzilor şi rata impozitelor. Se presupune că cheltuielile guvernamentale ar stimula cheltuielile în sectorul privat, fapt care ar conduce la creştere economică (n.t.).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ