Bancile dau inapoi cifrele reale ale ”darii in plata”

0
1766
dare in plata

Guvernatorul BNR a prezentat publicului cifrele pe care băncile comerciale le-au furnizat despre notificările primite pentru „dare în plată”. Aceste date dezvăluie mai multe lucruri, atât despre motivele pentru care iniţiatorii legii s-au luptat atât de aprig, cât şi despre acelea care au alimentat opoziţia acerbă din „tabăra opusă”. Impresia mea este că, într-un stil specific societăţii noastre, nimeni nu a spus adevărul.

După cum am spus-o mai demult („Adrian Vasilescu ne ia de proşti”, în „BURSA” din 20.05.2016 şi replica, în „BURSA” din 26.05.2016), nu ştiu mare lucru despre legea dării în plată, nu am nici o miză personală şi nu înţeleg de ce se tem atât unii. Abia acum, din cele prezentate de guvernatorul BNR, deduc câteva lucruri. În primul rând, numărul cererilor de dare în plată este mai mare cu 509 decât cel al debitorilor, ceea ce înseamnă că există şi debitori cu mai multe proprietăţi care au fost finanţate de la bănci. În această situaţie, se întrevede că, printre cei care vor să scape de povara ratelor la bănci şi nu vor nici să fie executaţi silit se numără şi unii care au dezvoltat „pe persoană fizică” afaceri imobiliare cu credite bancare. Desigur, ar fi putut fi şi cetăţeni care şi-au construit mai multe locuinţe sau atât locuinţă, cât şi casă de vacanţă prin finanţări bancare, în aceeaşi perioadă. Deşi personal cunosc un caz, acestea sunt rarisime. Deci, concluzia logică este că legea dării în plată a fost, într-adevăr, un colac de salvare pentru câţiva „băieţi deştepţi” sau bine plasaţi.

Desigur, băncile comerciale la care aceştia au fost (sunt încă?) clienţi, cât şi banca centrală ştiu exact cine sunt aceştia şi cât înseamnă financiar „ajutorul” primit de la legiuitori. BNR ar putea să ne spună, ca să ştim şi noi de ce şi cum „se fac” legile. Sau ar putea să spună la DNA, dacă tot au zis că în spatele iniţiatorului legii sunt „interese obscure”. Dacă legile se fac în beneficiul unor „băieţi deştepţi”, atunci ar trebui să ştim şi noi, publicul larg. Sau ar putea „să tacă în veci” dacă nu vorbeşte acum, că ne-am cam săturat de acuzaţii generale şi fără dovezi clare. Mai mult, cred că banca centrală ar putea stabili şi cine au fost „bancherii” sau, mai corect spus, funcţionarii bancari care au acceptat garanţii „trase de păr” şi au periclitat solvabilitatea băncii care le plăteşte salariile.

Pe de altă parte, sunt de părere că principiile introduse prin această lege sunt corecte: garanţia dată pentru un credit, odată acceptată de bancă (creditor), ar trebui să fie suficientă. O astfel de practică ar trebui să fie de natură să responsabilizeze mai mult angajaţii băncilor în materie de evaluare a riscurilor şi acceptare a evaluărilor. De ce mai au băncile liste de evaluatori agreaţi şi diverse grile şi „scoring-uri”, dacă nu pentru a reduce riscurile? Actuala practică dezvoltată de bănci de a urmări „până în pânzele albe” pe debitorii care nu-şi pot plăti datoriile a condus la nenumărate abuzuri, la subevaluări în unele executări silite, la vânzări de imobile făcute fără a se urmări obţinerea de rezultate optime etc. Este probabil ca actuala lege a dării în plată, cu eventuale modificări pe care practica le va aduce înaintea legiuitorilor împreună cu legea falimentului persoanelor fizice care va intra în vigoare într-un târziu, în ciuda multiplelor opoziţii şi amânări, vor aduce un plus de normalitate în relaţiile dintre bănci şi clienţii acestora.

Citeste si  Rata anuala a inflatie ajunge la 2,8% in luna iulie

Este de remarcat şi faptul că opoziţia băncilor comerciale şi a BNR la proiectul Legii dării în plată, la procesul de legiferare şi după promulgare, chiar şi la Legea propriu-zisă, pe lângă faptul că a fost inutilă (legea a intrat în vigoare), a antrenat cheltuieli care cu greu pot fi denumite de promovare şi marketing (oare cum se justifică economic paginile integrale de publicitate cumpărate de Asociaţia Patronatelor Bancare, de Asociaţia Băncilor sau de unele bănci direct), a demonstrat idei puţine şi incorecte şi a adus pierderi de imagine pentru sistemul bancar, fără să aibă o miza reală. Chiar dacă nimeni (nici măcar domnul Adrian Vasilescu) nu îşi asumă acest eşec de comunicare, poate că ar fi util că cineva să le amintească „bancherilor” (inclusiv cei centrali) ce argumente au adus şi ce mijloace disproporţionate au folosit în comparaţie cu datele reale din economie.

Astfel, departe de a genera un dezastru, Legea dării în plată a fost folosită doar de 3.398 de debitori, care aveau de rambursat 1,13 miliarde lei, respectiv 2% din creditele cu garanţii ipotecare, iar, în cazul a 36% dintre aceste credite, garanţiile sunt mai mari decât sumele rămase de rambursat (cu cât, nu ni se spune, după cum nu ni se spune nici cu cât sunt mai mari sumele rămase de rambursat în cazul celorlalte 64% din credite, în care aceste sume rămase sunt mai mari decât garanţiile). Oricum, diferenţele între valoarea creditelor rămase de rambursat şi „valoarea” garanţiilor constituite sunt relative, deoarece „res tantum valent quantum vendit potest” şi nu se ştie exact ce vor obţine băncile ca urmare a valorificării imobilelor, dar este evident că problema nu este nicidecum îngrijorătoare.

Citeste si  Rata anuala a inflatie ajunge la 2,8% in luna iulie

Pare mai degrabă îngrijorătoare practica de contestare aproape automată a notificărilor depuse (2.634 de notificări au fost contestate şi o presupunere raţională este că e puţin probabil că un procent atât de mare să fie contestabile cu şanse de succes, şi în acest caz fiind de presupus un oarecare efect „de turmă”). Cred că în situaţia în care sumele cheltuite cu acţiunile pierdute în instanţe ar fi imputabile celor care le susţin şi le aprobă (aşa cum ar trebui să fie obligatoriu în sectorul public) şi nu suportate în general, din bugetul băncilor, astfel de acţiuni ar fi mai puţine şi mai bine gândite.

Un alt efort de a împiedica adoptarea sau măcar intrarea în vigoare a Legii dării în plată a fost făcut de câteva bănci prin mărirea avansului cerut pentru creditele ipotecare acordate sub garanţia statului în programul „Prima casă”, dar şi acesta nu pare a fi avut o justificare reală, iar unele bănci au dat deja înapoi. Faptul de a încerca să pună presiune asupra legiuitorilor, ba chiar şi asupra Preşedintelui ţării prin intermediul eventualilor clienţi nemulţumiţi (o lovitură dată mai ales tinerilor, care sunt, teoretic, principalii clienţi ce beneficiază de garanţii de la stat prin „Prima Casă”) mi se pare destul de grav. Acest şantaj economic exercitat asupra românilor şi asupra instituţiilor statului român este cu atât mai grav cu cât cifrele comunicate de guvernatorul BNR demonstrează clar că a fost neîntemeiat.

Ce sau cine a putut determina câţiva decidenţi ai unor bănci comerciale să întreprindă un astfel de pas? De ce BNR nu a intervenit pentru a tempera un curent de opinie total neîntemeiat care s-a propagat ca un tsunami în lumea bancară? De ce principalul comunicator al BNR, cel care „da tonul la cântec” a apărat până la sfârşit o redută inutilă? Să fie la mijloc doar idei preconcepute, o atitudine prea temătoare, prostie, interese speciale ale unor bănci sau ale unor indivizi, totul pe o lipsă de fundamentare şi evaluare serioasă? De ce specialişti din BNR au transmis fricile şi frustrările lor şi ale altor „bancheri”din România şi către analişti ai unor agenţii şi instituţii internaţionale?

Până la urmă, cred că se pot da răspunsuri la toate întrebările din materialul de mai sus, dar nimeni nu le va cauta, pentru că este mai uşor să „luăm de-a gata” decât să gândim cu capetele noastre. Măcar analiştii şi comentatorii pe teme economice ar fi bine să reţină ceva.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here