Artefacte aparținând culturilor neolitice Vinča, Boian și Cucuteni, scoase la vânzare pe platforme internaționale de licitații

Nu doar brățările dacice de aur și kosonii dacici sunt căutați pe site-urile de licitații internaționale, ci și artefacte mult mai vechi, aparținând culturilor neolitice Vinča și Cucuteni, alături de piese din neoliticul de pe teritoriul actual al Chinei.

Reamintim că vechea Cultură Vinča, cunoscută și sub denumirile de Cultura Turdaș sau Cultura Turdaș–Vinča, a reprezentat o cultură arheologică neolitică dezvoltată pe teritoriul Serbiei de astăzi și în părți ale Bulgariei și României.

În unele cazuri este menționată și o presupusă colecție particulară de proveniență, de exemplu „colecția Wedemeyer – 1970”, fără a se preciza însă modul în care obiecte aparținând patrimoniului istoric au ajuns în colecții private din afara țărilor de origine.

De pildă, pe site-ul de licitații Lot Art poate fi identificată piesa „Zeița Mamă” (Mother Goddess), realizată din teracotă.

Descrierea, în limba engleză, invită potențialii cumpărători să liciteze pentru „un idol din ceramică reprezentând o Zeiță Mamă, simbol al fertilității, aparținând civilizațiilor neolitice europene, cu referire specială la cultura Tripolye (Tripillian)–Cucuteni”. Sunt menționate formele stilizate, brațele deschise și decorațiunile simple incizate pe corp. Textul contextualizează cultura Cucuteni–Tripilliană, cunoscută și sub denumirile de Cucuteni (română), Tripilliană (ucraineană) sau Tripolie (rusă), ca o cultură arheologică neolitică târzie care a înflorit între aproximativ 5.500 î.Hr. și 2.750 î.Hr. pe teritoriile de astăzi ale României, Republicii Moldova și Ucrainei.

Fără pretenția de a epuiza multitudinea de platforme de licitații online – la care se adaugă și canale mai greu de monitorizat, precum dark web-ul – pot fi identificate numeroase exemple de acest tip pe site-uri precum Lot Art, Sotheby’s, Christie’s, Bid Square, Lyon & Turnbull, eBay, Trocadero și altele. În cazul unor piese este indicat chiar și prețul de pornire.

Această practică este, în numeroase situații, ilegală, întrucât multe dintre aceste obiecte provin din săpături arheologice neautorizate (braconaj arheologic) și fac parte din patrimoniul național al statelor de origine, în principal România și Serbia. O parte semnificativă a artefactelor provine din situri arheologice jefuite din România, Serbia și alte țări balcanice.

Pe lângă săpăturile ilegale, au fost înregistrate și furturi directe din patrimoniul instituțiilor culturale, inclusiv din muzee și colecții universitare, aspect documentat de mai multe investigații jurnalistice.

Până în anii ’90, controlul asupra patrimoniului cultural și aplicarea legislației privind exportul de artefacte nu erau la fel de stricte sau eficiente ca în prezent, ceea ce a permis traficanților să scoată numeroase obiecte din țările de origine.

Cererea pe piața internațională a fost alimentată de interesul caselor de licitații și al colecționarilor privați din Europa de Vest și Statele Unite, dispuși să achiziționeze astfel de piese rare, adesea fără verificarea riguroasă a provenienței sau a lanțului de proprietate („provenance”).

Traficul cu bunuri de patrimoniu este considerat a treia cea mai profitabilă formă de trafic ilegal la nivel mondial, după traficul de droguri și cel de arme.

Autoritățile din România, în colaborare cu parteneri internaționali precum Europol, Interpol și UNESCO, desfășoară constant investigații pentru combaterea acestor rețele. În urma cooperării judiciare internaționale, au existat cazuri notabile în care mii de monede și artefacte de tezaur au fost recuperate, confiscate și repatriate, fiind în prezent expuse în muzee naționale, precum Muzeul Național de Istorie a României.

Deși platformele de licitații și casele consacrate ar trebui să aplice proceduri stricte de verificare a provenienței, traficanții reușesc adesea să introducă astfel de obiecte pe piață prin documente false sau prin intermediari.

Licitațiile recente cu artefacte preistorice continuă să genereze dezbateri intense privind etica achiziționării de obiecte arheologice fără documente clare de proveniență legală, subliniind necesitatea unei cooperări internaționale mai strânse și a unor reglementări mai severe pentru protejarea patrimoniului arheologic.

Vânzarea acestor artefacte reprezintă o pierdere majoră pentru patrimoniul cultural și istoric al umanității, deoarece scoaterea lor din contextul arheologic distruge informații esențiale despre civilizațiile care le-au creat.

În acest context, se ridică întrebarea dacă nu ar fi oportun ca Muzeul Național de Istorie a României să înființeze o secțiune dedicată măcar reproducerilor artefactelor care apar frecvent pe piața internațională a licitațiilor. De asemenea, s-ar putea discuta la nivel european posibilitatea unei reglementări care să oblige organizatorii de licitații să ofere copii sau reproduceri muzeelor naționale ale țărilor de origine.