Sotheby’s si Christie’s- sau exceptia franceza a licitatiilor de arta…Cum a patruns Ghenie in elita colectiilor mondiale de arta

0
1672
Sotheby's si Christie's
În 2000, adoptarea unei legi la Paris a generat multă bucurie la Londra. Nu peste tot, ci mai ales la Christie’s şi la Sotheby’s, celebrele şi istoricele case londoneze de licitaţii de artă. Ele vând obiecte de artă şi de colecţie de vreo 250 de ani şi, în zilele noastre, cam peste tot în lume unde merită. Numai în Franţa nu aveau voie şi de aceea se duceau pe la margini, prin Monaco, Geneva. Şi nu aveau voie să facă, londonezii sau orice alţi pas français, licitaţii în Franţa, mai ales la Paris, de pe vremea lui Henric al II-lea, regele care, în 1556, a dat un decret care crea această „excepţie franceză”. De fapt, reglementarea de o jumătate de mileniu nu spunea că să nu-i prindă pe christieni şi sothebyşti prin Franţa, ci că numai un comissaire-priseur poate face licitaţii în Hexagon. De fapt, aceştia erau oficialii acreditaţi cu încredere şi atribut legal care făceau licitaţii de lichidare judiciară, vânzări forţate. Pe când licitaţiile de artă sau de obiecte de colecţie sunt benevole, parte a comerţului de artă.
Să recunoaştem, „excepţie franceză” a licitaţiilor era o anomalie medievală cu o supravieţuire incredibilă, dar cum nu deranja pe nimeni, această notă de autenticitate istorică continua. Şi, totuşi, îi deranja pe britanicii care tocmai cu asta se ocupau, cu licitaţii de artă. Dar ei nu au plecat la luptă, ca pe vremea lui Henric al II-lea, traversând Canalul Mânecii cu armade uriaşe, ci cu o plângere la Europa comunitară, din care făceau parte şi Franţa, fondatoare, dar şi Marea Britanie, cu greu intrată, după 15 ani de sabotaj şi de concurenţă a ideii europene. Aşadar, Londra a făcut plângere la Bruxelles că Parisul nu o lasă şi pe ea să facă licitaţii de artă şi încalcă, astfel, legile sfinte ale pieţei comune. Aşa şi era şi de aceea i s-a dat dreptate Londrei, iar Parisul a fost obligat să schimbe această lege protecţionistă, contrară principiilor Comunităţii Europene, din ce în ce mai integratoare. Desigur, acum, în condiţiile respingerii explicite a idealurilor europene de către britanici, plângerea de atunci pare de un tupeu nemăsurat. De fapt, şi atunci cei care cereau respectarea, de către alţii, a principiilor comunitare beneficiau de tot felul de exceptări şi derogări pentru care invocau tradiţia, istoria, demnitatea şi mândria naţională, excepţia istorică britanică, savoarea imperială şi alte chestii imuabile care i-a făcut să nu mai suporte Europa.
Lupta pentru schimbarea legii franceze a fost lansată, dusă şi câştigată de o franţuzoaică, devenită prinţesă prin căsătoria cu cel care avea să o lase văduvă destul de repede, din motive de vârstă. Laure de Beauvau-Craon a devenit şefa Sotheby’s France în 1991 şi din primele clipe a declanşat lupta pentru renunţarea la privilegii şi deschiderea pieţei franceze pentru competitorii internaţionali. Deoarece în Franţa nu a reuşit mare lucru, s-a dus cu plângerea la Bruxelles. În 1995 a obţinut o sancţionare a Parisului pentru nerespectarea articolului 59 din Tratatul de la Roma, cel cu libertatea serviciilor. Legea franceză care dădea curs intereselor europeano-britanice a fost adoptată în 2000. Dar prinţesa Sotheby’s France nu a mai aşteptat acest moment, ea a organizat deja, în 1999, o licitaţie Sotheby’s în Franţa, la castelul Groussay. Totuşi, în lipsa legii ce avea să vină în anul următor, s-a mers pe aceeaşi tehnică, cu localnici în vitrină, în cazul din 1999 fiind vorba de Herve Poulain şi Remi Le Fur, şi cu londonezo-americanii în toate celelalte acţiuni legate de licitaţia respectivă.
În cei exact 15 ani trecuţi de la apariţia, în iulie 2001, a decretului de aplicare a legii, lucrurile au evoluat semnificativ şi atât Sotheby’s, cât şi Christie’s, care nu a întârziat să profite de deschiderea pieţei franceze, au scris istorie cu vânzările de la Paris. Povestea de atunci nu a reprezentat o suferinţă prea mare pentru francezi, ştiau şi ei că povestea este anacronică iar Parisul nu prea mai conta pe piaţa internaţională, stilul Drouot fiind prea prăfuit, prea doar ca în Franţa. Acum, piaţa de artă, cu tot specificul său, beneficiază de libertăţile care dau splendoarea pieţei comunitare. Şi totuşi, victoria londonezilor asupra Parisului, de acum 15 ani, pare mai mult o ambiţie a unei ciudate Ioana d”Arc contemporane, care luptă, decisiv, pentru englezi. Diamantul coroanei, atât la Christie’s, cât şi la Sotheby’s, au rămas vânzările de la New York, mai ales din turneele din mai sau din noiembrie.
Pe lângă minunatele colecţii franceze care se dispersează la Paris, în vânzări Christie’s şi Sotheby’s, artiştii şi comercianţii europeni preferă Londra şi New Yorkul pentru afacerile lor. Luaţi cu Brexitul nici nu am observat că Adrian Ghenie a mai adunat vreo 3 milioane de euro. Sau poate ne-am obişnuit cu asta? De fapt, concurenţa a fost mai mârşavă, a venit de la atentatul criminal şi laş de la aeroportul din Istanbul.
Aşadar, marţi, 28 iunie, la Londra, la seara de Contemporary Art de la Sotheby’s, pe poziţia 12 s-a aflat „The Hunted”, pictură de 2 metri pe 1,70 în care aflăm şi copaci din pădurea pe care Adrian Ghenie ne-a arătat-o, neaşteptat, şi la Veneţia, dar şi o maimuţă, un babuin răutăcios şi periculos. Aceste 2 elemente sunt prezentate şi în aparatul critic al ofertei, realizat de organizatori, doar că pădurea este de Gustav Klimt iar maimuţa, nu se putea mai bine!, chiar de Bacon, chit că este un cimpanzeu. Dacă eram dispuşi să ne facem că nu observăm, textul insistă, nu ne scoate din comparaţia cu cei doi mai cunoscuţi, încât din Ghenie nu mai rămâne mare lucru. Şi totuşi, lucrarea evaluată la 400-600 de mii de lire sterline şi-a triplet estimarea superioară şi s-a vândut cu 1,865 milioane de lire britanice, monedă care a fost scutită de dispariţie, aşa, ca o nouă excepţie britanică, atunci când a fost făcut euro.
Piesa următoare, cu numărul 13, a fost tot un Ghenie, un autoportret „maimuţărit”, adică faţa pictorului la maturitate ajunge să semene, difuz şi translucid, cu un chip de maimuţă. Şi nu din cauza bărbii, pentru că pictura a fost realizată în 2011, când extrema pilozitate facială nu era încă maximul de cochetărie masculină. Organizatorul încearcă şi aici să demonstreze că pictura nu are nimic original în ea, dar nu e deloc convingător, deşi sunt aduşi în discuţie Munch, Van Gogh, Freud Lucian şi iar Bacon. Se susţine, însă, invocarea subiectului Darwin cu care Adrian Ghenie a punctat de mai multe ori, bine şi sus. De doar 80 pe 60 cm, pictura „Self portrait as a monkey” era evaluată la 150-200 de mii de lire sterline şi s-a dat cu un preţ triplu, de 665 de mii de lire britanice.
Ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană este un proces infernal şi superficial. Se vor schimba antetele de prin tot felul de instituţii, Regatul Unit nu va mai da bani Uniunii Europene şi nici localităţile falimentare britanice nu vor mai primi subvenţii europene, obligaţiile unei părţi faţă de cealaltă se vor transforma în plăceri asumate iar piaţa de artă nu va fi afectată semnificativ. Acum nici francezii nu mai au nevoie să redevină o excepţie cu iz medieval, iar filialele caselor londoneze sunt cât se poate de franţuzeşti în viziuni. În schimb, marile licitaţii ale caselor londoneze se ţin tot în America. „Independence Day” este, totuşi, un film american în care John Oliver nu joacă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ