România va trebui să aloce anul acesta aproximativ 1.198 mld. euro ( 0,71% din PIB) pentru achitarea obligaţiilor aferente pachetului de asistență externă contractat în 2009 prin acordul cu FMI-UE-BM

0
718
pib

Pachetul de asistență externă este necesar pentru stabilizarea macroeconomică. Situaţia se va repeta în 2018, când banii necesari vor reprezenta 0,73% din PIB estimat oficial (879,5 miliarde lei la un curs mediu de 4,49 lei/euro, potrivit optimistelor prognoze ale CNP).

Şi în 2019, efortul de rambursare va continua cu plata unui miliard de euro către Uniunea Europeană ( plăţile către FMI au fost finalizate în 2015), condiţie în care banii vor reprezenta, încă, o jumătate de procent din PIB-ul prognozat. Iar asta la zece ani după isprava creşterii nesustenabile a veniturilor, care a dus la pierderea echilibrelor macroeconomice, inclusiv la devalorizarea leului.

Iată cum se prezintă serviciul datoriei pentru pachetul de asistență externă FMI-UE-BM din 2009 din bani  publici, potrivit datelor publicate recent de Ministerul Finanţelor. Dacă vă întrebaţi unde este diferenţa de plată până la cele undeva spre 20 de miliarde de euro vehiculate mediatic, răspunsul este simplu: a achitat-o discret Banca Naţională a României, fără a scădea rezervele valutare şi în condiţiile în care a păstrat cursul de schimb cvasiconstant în ultimii cinci ani.

De subliniat, în mod normal, Ministerul Finanțelor nu ar fi trebuit să ia bani din tranșele oferite de FMI, bani  care aveau ca destinație de principiu consolidarea rezervei valutare. Dar la acel moment a fost necesară alocarea (în mod cu totul excepţional) a unei tranşe din banii împrumutaţi, pentru ca statul să poată efectua plata pensiilor în ultimele două luni ale anului 2009.

Primul lucru care sare în ochi este întinderea în timp a consecinţelor unor greşeli grosolane de management macroeconomic făcute guvernanţi, adică perioada de 15 ani în care trebuie să facem plăţile.

Al doilea, vârful de plată de peste 1,8 miliarde euro din 2015 a fost urmat de un moment de relaxare în 2016 (foarte probabil ales din motive de an electoral, la fel ca şi în 2020), când nu s-a mai prevăzut decât achitarea dobânzilor şi comisioanelor la datoria contractată. Moment care riscă să ne păcălească vigilenţa.

Al treilea, am reintrat într-o perioadă de trei ani în care trebuie să rambursăm banii cu care ne-a ajutat Uniunea Europeană în 2009, iar suma maximă de dat înapoi nu e în 2017 ci în 2018. Fără a fi o mare problemă, să nu uităm că mai avem ceva plăţi programate prin 2022 şi 2023, bani cu care puteam face ceva mai bun, de pildă investiţii publice.

Al patrulea, într-o perioadă în care ne luptăm cu încadrarea în limita de deficit  bugetar de 3% din PIB, (altminteri un PIB aflat în creştere robustă, ceea ce reprezintă o eroare majoră de gestiune a banilor publici), suntem puşi în situaţia de a da 0,7% din PIB pentru a plăti oalele sparte în 2008, oale de care se pare că am uitat deşi strângem şi acum cioburile, cu costurile de rigoare.

Al cincilea, până la achitarea completă a banilor datorați pentru ajutorul din partea UE, suma achitată în plus pe dobânzi și comisioane va reprezenta 22% din banii primiți, față de numai 12% în cazul banilor de la FMI și 15% în cazul banilor de la BIRD. Cu alte cuvinte, amânarea rambursării banilor ne-a ajutat să ne gospodărim o vreme dar ne-a încărcat nota de plată destul de consistent ( vezi perioada 2013 – 2015, în care nu am rambursat nimic din împrumutul luat de la UE dar, an de an, am dat 151,6 milioane de euro pentru simpla existenţă şi prelungire a scadenţelor acestui împrumut).

Una peste alta, din entuziasmul creşterii veniturilor în anul electoral 2008, ne-am ales la bugetul public cu obligaţii de plată de aproape zece miliarde de euro eşalonate până în 2023, din care un miliard şi jumătate de euro dobânzi şi comisioane (variantă fericită, pentru că pe piaţa privată de capital am fi dat mult mai mult). Poate că merită să ne amintim ce am făcut banii din cea mai mare creştere de PIB postdecembristă şi să nu mai repetăm erori cu final previzibil, pe care l-am trăit pe pielea nostră.

Modul în care vor fi gestionate veniturile și cheltuielile statului în perioada următoare prezintă interes pentru pieţele internaţionale de capital  şi pentru instituțiile care ne-au ajutat să depășim criza economică, chiar dacă nu mai depindem de finanțarea acestora. Succesul durabil al programului de asistență din 2009 şi al maturizării societăţii româneşti nu va fi confirmat, la nivelul imaginii internaţionale, de revenirea chinuită, după şase ani, la PIB-ul din 2008, ci de evoluțiile din perioada 2017-2019.

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ