Emmanuel Macron – Un presedinte „jupiterian”

0
648

La sfârșitul lunii mai, Comisia Europeană a anunțat că deficitul Franței a scăzut, pentru prima dată în mai mult de un deceniu, sub nivelul de referință al UE, de 3%. În urma primirii acestui anunţ, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron a declarat că acum așteaptă ceva, în schimb, din partea partenerilor săi germani. „Franța a propus, Franța a reformat, Franța a așteptat”, a spus președintele francez. „Vara aceasta este un moment al adevărului”.

După cum observă jurnalista de politică economică, Sophie Pedder, într-un articol postat pe contul său bogat în informaţii de calitate, Macron „căuta să reinventeze o națiune “, promisiunea acestuia de a reforma economia franceză în conformitate cu normele fiscale ale UE fiind doar o parte dintr-un pachet de măsuri interne menite să liniștească Berlinul, un adevărat quid pro quo. În schimbul pachetului de măsuri nepopulare luate la nivelul economiei franceze, menite să ducă la stabilizarea finanțelor publice, Macron se așteaptă ca Germania să sprijine planurile sale ambițioase de integrare mai profundă a zonei euro.

Chiar înainte de alegerea preşedintelui Macron, în luna mai 2017, unul dintre consilierii acestuia i-a declarat jurnalistei Sophie Pedder, şefă a biroului publicaţiei The Economist, din Paris, că: „El (Macron) îi va surprinde pe germani, pentru că aceştia nu cred că se va întâmpla ceva notabil. Au fost dezamăgiți de prea multe ori, de Franţa.”

Acest consilier a avut dreptate, susține Pedder. Promisiunile lui Macron au sunat a bluff, pentru oficialii din Berlin. În ceva mai mult de un an de la venirea la Palatul Elysée, acesta a trecut la adoptarea unor reforme, mai mult sau mai puţin, controversate, privind piaţa forței de muncă, a redus impozitele pentru investitori, a redus deficitul și a ieşit aproape neatins, pentru moment, dintr-o confruntare dură cu sindicatele feroviare.

Ambiția lui Macron este de a reporni motorul franco-german „care a propulsat cooperarea europeană de după război. Aceasta a reprezentat o relație codificată, parafată în anul 1963 prin Tratatul de la Elysée semnat de președintele Charles de Gaulle și cancelarul Germaniei de Vest, Konrad Adenauer. Prin acest acord cei doi au promis că „cele două guverne se vor consulta reciproc, pe toate chestiunile importante ale politicii externe „.

Discursul lui Macron de la Atena, care a avut loc toamna trecută, sugerează că el se vede jucând rolul lui de Gaulle în relaţia cu Adenauer, reprezentat în zilele noastre de Angela Merkel. A fost, de asemenea, așa cum recunoaște Sophie Pedder, un exemplu al modului în care viziunea și ambiția crescândă pot să se încadreze adesea în dimensiunea grandilocvenţei. Macron împărtășește deseori obsesia sa gaullistă, în faţa căreia, toți președinții francezi ar trebui să se încline şi îşi construieşte o proiecție plină de grandoare, pe scena internațională.

Viziunea sa despre viitorul democrației europene, pe care a împărtăşit-o întregii lumi în discursul rostit în faţa Partenonului și-a arătat atât punctele forte, cât și pe cele slabe. Invocând cuvintele lui Hegel şi ale lui André Malraux, ministrul culturii din perioada de Gaulle, nu se poate spune că președintele şi-a învăţa lecţia foarte uşor. Macron a făcut apel la vecinii săi pentru ca aceştia să se alăture lui în proiectul de „reînnoire a Europei”. „Acesta este Macron”, scrie Pedder. „Un instrument grandios de asanare, din punct de vedere istoric, excesiv de intelectual, stilistic extravagant, uimitor și admirabil”.

Este unul din meritele acestui articol pentru că autorul nu-şi permite să aibă o admirația evidentă la adresa lui Macron, să închidă ochii la deficiențele acestuia sau să se agaţe de faptul că nu există nicio garanție că toate marile sale scheme vor da roade. Planurile sale de integrare a zonei euro, reprezintă un caz în acest sens.

Jurnalista franceză constată că Berlinul nu este singurul care are îndoieli cu privire la propunerile președintelui Macron. De exemplu, prim-ministrul olandez Mark Rutte conduce un grup de opt state membre, din nordul Europei, care au combătut public ideile „venite din Franţa”.

Pedder este foarte sensibilă, atunci, când vorbeşte despre capacitatea lui Macron de a friza ridicolul, scopul declarat al acestuia fiind acela de a se prezenta ca un președinte „jupiterian “fapt ce a provocat zâmbete în marile cancelarii ale Europa. În acelaşi timp, Pedder recunoaște că să gândit profund la greutatea simbolică pe care președinția o are în cea de-a Cincea Republică Franceză.

Politicianul Alain Peyrefitte a spus odată despre De Gaulle că acesta a întruchipat „legitimitatea pierdută” și a eliberat poporul francez de „sentimentul obscur al vinovăției care a distrus legitimitatea regimului antic”.

În articolul scris de Sophie Pedder, Macron își propune să restabilească legitimitatea pierdută și să pună capăt unui „ciclu de dezamăgire politică și subevaluare economică” care a început în anul 1995, când premierul Alain Juppé a încercat și a eșuat în reformarea sistemului de securitate socială. Nu este vorba doar despre reafirmarea puterii autorității carismatice ci şi despre o dimensiune politică.

Pentru toți odele sale închinate meritelor pieței libere și promovării Franței ca „națiune start-up”, reprezintă o greșeală, scrie Pedder, care îl vede pe Macron ca pe un „liberal pur, în sensul economic al cuvântului, vorbitor de limbă engleză”. În timp ce insistă asupra faptului că este inacceptabil să presupunem că economiile dezvoltate pot renunța la globalizare, el crede că toate guvernele au datoria de a „face față exceselor capitalismului global”.

Ar fi tentant să concluzionăm că evoluţia lui Macron reprezintă, într-un fel, o reîncălzire a politicii lui Bill Clinton și a lui Tony Blair, „Third Way (A treia cale) ” însă Pedder sugerează că este mai bine să îl privim ca pe un moştenitor al unei tradiții social-democratice, franceze, distincte, cunoscută sub numele de „deuxième gauche” (a doua stânga) care a fost asociată cu fostul prim-ministru socialist Michel Rocard.

Într-un interviu acordat autorului, Macron a mărturisit că el a fost, tot timpul, „un liberal de tip nordic”. Aceasta reprezintă una dintre marile surprize ale acestui remarcabil articol despre un politician cu totul neobişnuit.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ