Serviciile, agricultura și construcțiile sunt zonele în care se întâlnesc cele mai multe situații de evitare a taxării. Mici fermieri, liber profesioniști sau IMM-uri, cu toții încearcă să păcălească statul şi să nu dea bani.
Un studiu al Fondului Monetar Internaţional arată că în 2017 economia subterană din România a reprezentat peste 26% din PIB, un nivel aproape identic cu cel din Croaţia şi cu trei puncte procentuale sub cel calculat pentru Bulgaria. Sub noi, cu proporţii cuprinse între 21% şi 24%, se află, în ordine crescătoare, Letonia, Grecia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Malta, Cipru, Lituania şi Estonia. Asta în timp ce la celălalt capăt al clasamentului sunt, cu procente ale aşa-zisei „shadow economy“ între şase şi nouă, Elveţia, Austria, Luxemburg şi Marea Britanie.
„Economia subterană este, prin însăşi natura ei, greu de măsurat, având în vedere că cei angrenaţi în astfel de activităţi încearcă să rămână neobservaţi”.
Experţii FMI explică motivele pentru care activităţile respective sunt ascunse de autorităţi:
- monetare (evitarea plăţii taxelor şi a contribuţiilor sociale),
- de reglementare (evitarea birocraţiei sau a regulilor stricte),
- instituţionale (calitatea instituţiilor politice, corupţia, insuficienta aplicare a legii).
De cele mai multe ori, nu sunt luate în calcul la realizarea acestor statistici banii care se învârt în zone precum traficul de droguri ori prostituţia.
La rândul lor, cercetătorii Gheorghe Zaman şi Zizi Goschin de la Institutul de Economie Naţională din Bucureşti arată într-o lucrare pe aceeaşi temă că „economia subterană reprezintă un fenomen complex, care are fără îndoială numeroase părţi negative şi implicaţii nedorite asupra economiei şi societăţii, dar care poate avea de asemenea unele efecte pozitive, oferind auto-protecţie socială şi soluţii alternative pentru şomaj şi pentru consumul şi investiţiile insuficiente în economia oficială“. Nu în ultimul rând, evaziunea înseamnă de multe ori preţuri mai mici pentru consumatorul final.
Impactul economiei gri şi a celei negre asupra statului şi economiei este, aşadar, relativ discutabil (de exemplu, o parte din ceea ce statul pierde prin neplata unor taxe şi contribuţii poate recupera atunci când câştigurile nedeclarate sunt introduse în consum şi duc la colectarea de TVA şi accize sau când nu mai trebuie să achite diferite ajutoare sociale). Ceea ce este cert este că sunt domenii în care evitarea Fiscului este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în timp ce altele parcă ar fi fost făcute pentru a permite astfel de activităţi nu tocmai curate. Cel puţin aşa au spus oameni direct implicaţi în astfel de operaţiuni.
Sectorul agricol
Are o pondere importantă în evaziunea fiscală totală din România, 9% sau aproximativ 1,7 miliarde euro, potrivit unor calcule ale Consiliului Fiscal. Ce-i drept, rare sunt cazurile în care producătorii, fie că îşi vând marfa direct la piaţă sau unor intermediari, declară la Fisc sumele încasate. Mai mult, intermediarii aplică uneori adaosuri comerciale de 200%-300% şi, la rândul lor, nu înregistrează în contabilitate (dacă au aşa ceva) decât o mică parte din vânzări. „Iau marfa direct din Călăraşi sau Ialomiţa cu duba asta şi o vând în piaţă la Pucheni (o piaţă specializată în produse agricole din cartierul bucureştean Rahova – n.red.). Am nişte certificate de producător dacă mă opreşte cineva pe drum sau dacă vine vreun control. Dar cât de mult vând şi câţi bani fac nu ştiu decât eu“, povesteşte Traian, un tânăr din Capitală.
La nivel mai înalt, oamenii din domeniu vorbesc şi despre „carusel“ – o metodă de evaziune folosită de importatorii de legume şi fructe prin care sunt aduse din străinătate sute de tiruri încărcate cu produse agricole folosind ca intermediari firme care nu-şi plătesc dările şi apoi dispar. Chiar dacă ANAF a luat măsuri în ultimii ani pentru a limita fenomenul, evaziunea din acest domeniu este în continuare la cote înalte, fiind pomenită recent şi de ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici.
Construcţiile
În cartierul în care locuiesc sunt în lucru câteva zeci de case şi vreo câteva blocuri cu două-trei etaje. O simplă plimbare pe străzile din jur arată că pe toate panourile informative scrie că respectivele construcţii urmează a fi ridicate în regie proprie. Pe şantiere sunt în realitate echipe de trei până la zece oameni care nu au nimic în comun cu beneficiarii şi care, traşi de limbă, recunosc că sunt aduşi de prin sate din Giurgiu sau Dâmboviţa şi că lucrează cu toţii la negru. „Avem un şef, el ia banii de la proprietar şi ne plăteşte sâmbăta. Luăm 100-150 de lei pe ziua de muncă, depinde ce ştii să faci şi cum negociezi“, povesteşte unul dintre ei.
