Cinci ani şi cinci guverne au trecut peste noi de la apariţia pe piaţă a primului număr al „Săptămânii Financiare“. Acum ne mândrim cu 248 de ediţii ale revistei, în care am încercat să fim cu ochii pe guvernanţi, să le penalizăm excesele şi aberaţiile, să traducem pentru cititori, din ministeşte în româneşte, trebile economice ale ţării, să dăm un sfat util, să spunem o vorbă bună celor care meritau. Pe scurt, să ne facem meseria.

Nu ştiu dacă vă place să mergeţi cu avionul. Dacă v-aţi apucat recent, pro­babil că nu. Asta e drama aviaţiei ci­vile: cu cât zborul e mai sigur (şi statisticile ne spun asta), cu atât devine mai trau­matizant. Aproape că-ţi doreşti să mori în accident de avion decât să con­tinui să zbori, în aerul rarefiat al aviaţiei cu bugete mici de azi…

Ion Iliescu a împlinit 80 de ani. E în conti­nuare un om extrem de cumpătat. Nu bea, nu fumează. Ba mai declară că aleargă 15 minute pe bandă, în fiecare zi. Are o voinţă de fier şi un echilibru cum mai rar găseşti. După o carieră cu suişuri şi coborâşuri la vârful Partidului Comunist Român, la 59 de ani a dat lovitura vieţii sale.

Un grup de presiune îşi face auzită opoziţia la construirea Catedralei Mântuirii Nea­mului. Sub căciula unei organizaţii profesionale, câţiva arhitecţi caută să convingă opinia publică nu atât pedalând pe inutilitatea unui asemenea ansamblu reprezentativ pentru ortodoxia românească - pentru a nu stârni din start suspiciuni -, ci „sapă“ la temelia proiectului cu arme mai subtile.

De ani buni, subiectele importante ce­­le mai discutate sunt pensiile şi sala­riile. Dezbaterile promiţătoare din prag de ale­geri devin severe după. Cum pen­siile vârstnicilor sunt finanţate ma­jo­ritar din contribuţiile sociale, in­teresele actualilor şi foştilor salariaţi sunt mai mereu în atenţia mass-me­dia. Criza glo­bală a mai adăugat su­biectului o concluzie tâm­­pită: salariile şi pensiile sunt prea mari. Ne-am întins mai mult decât ţinea pla­pu­ma, zic unii. Să analizăm deci a­ceas­tă chestiune, dar nu în raport cu intere­se­le insa­ţia­bile ale capitalului, ci în com­pa­raţie cu situaţia din alte ţări. Ori­cât de imp­e­tuos ar fi capitalismul ro­mânesc re­năs­cut, secolul XXI nu poate reproduce pri­vilegiile capitalului din se­colul XIX.

La jumătatea anilor ’90, treptat, începuse să fie forţată ieşirea din capcanele trecutului. Opţiunea pentru convertibilitatea leului implica răspunsuri optime la provocările u­nei economii tot mai deschise. Intraserăm în vii­tor, dar drumul avea să se dovedeas­că lung. După multe ezitări, după multe e­şecuri, în societatea noastră începuse să se închege un sistem integrat de pieţe libere.

Ofensiva interesată şi concertată a „clima­to­scepticilor“ împotriva teoriei schimbărilor clima­ti­ce şi a proiectului Kyoto a atins, în ultima pe­ri­oadă, nivelul maxim. Filme do­cumentare şi lu­crări (pretins ştiinţifice şi deţinătoare ale ade­vărului ultim!), conferinţe şi declaraţii au invadat mass-media într-o sforţare de a zădărnici defi­nitiv în­che­ie­rea unui nou acord care să impună reducerea subs­tan­ţială a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), operabil post-2012.

…Şi ie moarte dupe mineeeee! Cam aşa ar trebui să sune balada pesedistului demisio­nar din partid. Fiindcă da, ţineţi-vă bine, în Parlament nu se mai cântă aria calomniei. Şi nici prohodul. Poate doar pentru soţul doamnei „Mihaela dragostea mea“, aaaa, domnu’ Mircea, se mai ascut alămurile, se dezmor­ţesc  trompetele, se curăţă trombonul pentru Marşul Final. Senatorial. În rest, parlamentarii preferă maneaua în calitate de reprezentanţi legitimi şi democratic aleşi ai unui popor aflat în proporţie de 99% cu urechile ciulite la Guţă, Minune, Salam & Co. Băsescu dixit!

Lumea din ce în ce mai mică a presei româneşti a mai avut săptămâna trecută un motiv de a se bucura/întrista, disecând în patru firele din ce în ce mai puţine de păr din capul încărunţit al „Academiei Caţavencu”.

Viaţa e ca o cutie de bomboane de ciocolată. Nu ştii niciodată cu ce te vei alege! Replica lui Forrest Gump mi-a fost amin­tită de o scenă încărcată de emoţie pe care am trăit-o săptămâna trecută, pe 4 martie. S-o luăm cu începutul. Pentru o fe­meie din Ro­mânia, cutia de bomboane hă­răzită avea şi bomboane otrăvite. La 25 de ani a avut o întâlnire cu moartea. În 1977, la cutremur, în blocul Scala.

În literatura de specialitate de pe Internet, pe goagăl adică, dacă vrei să dai o căutare de­spre noua lege a salarizării, că tot sunt dezbateri aprinse gata-gata să dea în clocot  pe această temă, te izbesc câteva cugetări ca­re, dincolo de hilarul lor, tre­buie să recunosc că sunt definiţii fidele ale ta­bloului economic pe care îl privim. Aş fi putut spu­ne că e o replică a ecle­rului economic din care toţi râvnim să prindem măcar o firimitură. Dar ce-i cu poftele şi fando­selile astea? Că doar e criză!

Acest număr al „Săptămânii Financiare“ găzduieşte interviuri cu cei mai interesanţi doi miniştri ai cabinetului Boc. Interesanţi nu atât prin prisma calităţilor personale, deşi niciunul dintre ei nu duce lipsă, cât mai ales prin prisma portofoliilor pe care le ocupă. Pe scurt, omul cu banii şi omul cu lo­curile de muncă. Întâmplător sau nu, ambii miniştri la care facem referire sunt neînregimentaţi politic sau, chiar dacă nu putem spune că sunt independenţi, măcar legătura lor cu Partidul nu este făţişă sau zgomotoasă. Şi tot întâmplător sau nu, cei doi miniştri au avut în ultima perioadă o serie de declaraţii care au stârnit mare vâl­vă în spaţiul public şi ca urmare a cărora au fost mustraţi de premier.

Ce populism ieftin se degajă din declaraţia premierului Emil Boc, potrivit căreia un preşedinte al unei bănci de stat ar trebui plătit cu 1.000 de euro pe lună! Fa­cem abstracţie de numele şi legăturile de rudenie ale preşedintelui Eximbank. Ne referim acum la câtă onestitate poate oferi întâiul guvernant al ţării. Să le luăm pe rând. În România există două bănci de stat: Eximbank şi CEC. Prima sprijină financiar eforturile exportatorilor, care, potrivit tuturor declaraţiilor, sunt extrem de im­portanţi pentru revitalizarea economiei.

România deţinea, la jumătatea anilor ’90, lan­­terna roşie a nivelului de trai în Europa. Sa­­­lariul mediu era încă în jur de 100 de do­lari pe lună, pieţele erau în bună parte strangulate, concurenţa era liberă potrivit legii, dar nu era liberă în realitate. Era deci lim­pe­de că nu puteam obţine încă o creştere economică sănătoasă. Pentru că nu ne pu­team baza pe competitivitate. Până când nu a­veau să fie reînnoite structurile economice, or­­ganizarea muncii şi sistemul intereselor, pentru socie­ta­tea românească era preferabil să rişte mai degrabă recesiunea decât infla­ţia. În multe privinţe, noul timp al României, timpul tranziţiei de la plan la piaţă, ne surprin­ses­­e nepregătiţi.

Defunctul congres al PSD, încheiat pe hârtie, dar condus încă pe ultimul drum, după modelul manelisto-funebru, cu faruri şi claxoane prin cartier, a fost cu si­guranţă un exemplu de „aşa nu“ în politi­ca românească. Dacă politică a fost ceea ce am urmărit prin intermediul televiziunilor, radioului, zvonurilor, SMS-uri­lor şi bârfelor în sâmbăta răfuielilor so­cial-democrate. Surprizele congresului extraordinar doar prin titulatură au fost surprize doar pentru neaveniţi. Chibiţii ştiau ce se va în­tâm­pla şi prietenii ştiau de ce. Altfel, ziua de sâmbătă a avut de toate.

Componenta economică a vizitei lui Traian Băsescu în Japonia are substanţă în împrumutul de 340 de milioane de euro pentru magistrala de metrou care ar face legătura cu Aeroportul Otopeni. Este o pro­punere mai veche a Băncii Japoniei pentru Cooperare Internaţională (JICA) - „sora Eximbank“ - care datează încă din timpul mandatului de primar al actualului pre­şedinte. Să ne amintim că japonezii de la JICA s-au oferit să fie par­tenerii strategici ai municipalităţii, elaborând încă din 1998 un proiect de Master plan al transportului în comun din Bucureşti. Videa­nu l-a actualizat în viteză după zece ani, dar varianta metroului spre Otopeni nu avea prioritate, fiind vag menţionată.

Sustenabilitatea sistemului public de pensii nu este, aşa cum spun soco­titorii guvernamentali sau cei din in­stituţiile in­ternaţionale, doar o proble­mă fi­nan­cia­ră. Un sistem de asigurări so­cia­le tre­buie să fie, şi politic sau so­­cial, dezi­r­a­bil, posibil şi durabil. Ches­­tiunea ni­ve­­lu­lui de trai pentru persoa­nele vârstnice, după ce se re­trag din ac­­tivitatea profesională, nu este o pro­­blemă uşoa­ră nici la noi, nici în alte ţări. Deficitele fondului pu­blic de pensii şi evoluţiile de­mo­gra­fice nu la­să loc de îndoială: sunt ne­cesare schim­bări de fond în gestio­narea poli­ticilor publice dedicate asi­gurării ve­ni­turilor pentru vârstnici. Iar soluţiile trebuie să le găsim în vii­tor, nu în trecut.

Problematica ecoclimatică devine, din ce în ce mai mult, în numeroase ţări, cu precădere occidentale, o preocupare majoră a marilor insti­tuţii ale societăţii, indiferent de misiunea lor tradiţional şi definitoriu asumată. Printre acestea, factorul religios joacă un rol tot mai important. Cel mai recent exemplu în acest sens îl re­prezintă demersul Bisericii Anglica­ne de a transforma Postul Paştelui din acest an într-o acţiune de conştientizare a pericolului încălzirii globale şi de propovăduire a unor atitudini individuale favorabile reducerii am­prentei ecologi­ce şi prevenirii riscului schim­bărilor climatice.

Sunt săptămâni întregi, dacă nu luni, de când urmărim cu sufletul la gură evenimen­tele din PSD, de parcă altceva mai bun nu am avea de făcut. Ştirile despre candidaturi, retrageri, alianţe şi mezalianţe politice sunt întrerupte când şi când de câte o spargere la casa de amanet sau de un jaf armat la o co­vrigărie. În rest, toţi analiştii, specialiştii, politologii şi pu­bliciştii stau cu gura larg deschisă pe ecranele televizoarelor, aşteptând şi ei să le iasă, prin vreo mi­nune, ceva nou. Nu s-a întâmplat, dar ei se încăpăţânează să se în­coţopenească pe scaunele de invitaţi din studiourile de şouri vorbite, părând că fără pre­zenţa domniilor lor acolo ţara ar rămâne mult mai săracă în informaţii.