Înainte de criză, cu deosebire în anii 2004-2008, societatea românească a avut iluzia unei creşteri a nivelului de bunăstare. Fiind­că în tot acest timp a consumat mai mult decât a produs. Dar banii din care popu­laţia plătea consumul nu erau din eco­no­mi­sirea internă. Erau adunaţi de către bănci, cu împrumut, din economisirea altor ţări. Achităm acum nota de plată.

Vine iar, implacabil, Generalul Iarnă. Pentru România încep iarăşi chinurile din sistemul energetic, deopotrivă şi pentru cetăţeni. Într-o ţară săracă, plasată pe Paralela 45, iarna este un lux pe care este obligată să-l poarte.

Adică, până una-alta, vorbe de clacă! Am recitit cele scrise săptămâna trecută şi am avut revelaţia că subiectele „Apostu” şi „Geoană” se menţin în agenda publică, în mod ciudat, fără să apară alte elemente propriu-zis noi. Spectaculosul a venit, poate, doar de la „stenograme”, adică de la înregistrările DNA-ului (apropo, cum, oare, ajung astea în presă?), respectiv de la şedinţa Comisiei de integritate a PSD.

La stat nu mai lucrează 1,39 milioane de oameni ca în 2009, ci doar 1,225 milioane. Ce s-a întâmplat cu mai bine de 100.000 de bugetari, au fost daţi afară sau sunt „ascunşi” pe undeva? Pâ­nă a afla răspunsul la întrebare e bine de văzut că şi în companiile private lucrează un soi de bugetari, dar pe care acestea nu-şi propun să-i dis­ponibilizeze, din contră, chiar le majorează lefurile. De ce? Pentru că firmele îi consideră foarte importanţi pe cei care le mijlocesc relaţia cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, consultanţi fiscali, evaluatori, lichidatori judiciari etc. Cu alte cu­vinte, persoanele care le permit societăţilor co­merciale să răzbată printr-un mediu economic ca­re, generic, îi împiedică pe oamenii de afaceri să întreprindă ceva, ocupă o poziţie privilegiată. Oare ce-i mai uşor: să simplifici mediul de business ori să adaugi un numărul apreciabil de funcţionari privaţi la 1,2 milioane de bugetari?!

Încercarea beneficiarilor unor credite bancare de a evita, prin diferite mijloace, rambursarea acestora a devenit o rea­litate frecventă a ultimilor ani în spaţiul european. Săp­tămâna trecută, Curtea de Justiţie de la Luxembourg a recurs la o interpretare creativă, dând o mână de ajutor băncilor din Uniunea Europeană în urmărirea datornicilor al căror domiciliu actual a devenit necunoscut. Ast­­fel, atunci când nu se cunoaşte domiciliul actual al u­nui consumator, instanţa de la ultimul domiciliu cunoscut poate fi competentă să soluţioneze o acţiune formulată împotriva acestuia.

Citeam zilele trecute pe blogul unui co­leg de breaslă un lucru extrem de trist - omul încerca să-şi imagineze cum va arăta mass-media fă­ră ziare. Era sătul de televizi­une, cel pu­ţin în forma în care a ajuns acum. Ca jur­nalist care a lucrat câţiva ani şi „pe sticlă”, îl înţeleg. Ca ziarist pentru ca­re presa scrisă a fost prima dragoste, nu pot decât să-l încurajez. Eu am în­văţat că imaginea se poate face şi prin cu­vin­­te. Că satisfacţia cea mai mare o ai a­­tunci când rândurile tale sunt parcurse de la un capăt la altul de cititori. Şi acum îmi aduc aminte de prima mea ştire - avea cam 600 de semne -, dar şi de primul reportaj. Am leşinat de sa­tisfacţie când şefii mei de atunci m-au lău­dat: „E bine, merge”.

Ştiţi care a fost cel mai tare banc al săptămânii trecute? Declaraţia preşedintelui României, aflat în vizită în Germania, că politicienii ro­mâni duc lipsă de cultură politică! Curat murdar, coane Fănică! Dar o fi fost critică sau au­tocritică? După care Traian Băsescu a reluat ideea că în ţară se produc prea mulţi filosofi-şomeri. Ergo, în România, filosofii sunt şomeri, iar ospătarii (sau tinichigiii) sunt politicieni. La aşa conducere, aşa ţară! În fine, ca o bom­boa­nă pe colivă, preşedintele mai trânteşte o dată, cu năduf, ideea că presa e de vină pentru tonusul pesimist al românilor.

Ca orice jurnalist care se respectă, sunt un consumator de media autohtonă şi internaţională fără întrerupere. Comentez în fiecare zi ce se întâmplă şi citesc ce scriu confraţii mei. Sunt momente când ai impresia că totul în jurul tău e instabil, că tremură din toate înche­ieturile nava pe care te afli. Acum e unul dintre ele. Pe plan intern, guvernarea şi coaliţia ei acţionează haotic, fără vreun rezultat palpabil. Ne îmbătăm cu o stabilitate efemeră, care ne costă însă enorm. Avem cea mai mare datorie publică şi privată din istorie, de aproape 100 de miliarde de euro. Şi continuăm să ne împrumutăm. Din păcate, banii aceştia uriaşi nu aduc nici un fel de creştere, suntem tot pe zero, iar po­vestea asta devine păguboasă.

În materie de economie, societatea româ­neas­că nu-şi mai poate permite să sfi­deze, fără să plătească dramatic, nevoia unui e­chi­libru cât de cât stabil între cerin­ţe raţio­nale şi posibilităţi reale. Luând în cal­cul, cu deosebire, resursele materiale, fi­nanciare şi umane. Şi ţintind, obligatoriu, trei planuri: 1) structural; 2) cantitativ; 3) calitativ. Su­pre­mă fiind legea eficienţei. Dacă însă, în lo­cul acestei ale­geri raţio­na­le, vom continua să visăm la un tren care să vină nu se ştie de unde, să ne scoată din criză şi să ne du­că nu se ştie unde, vom aştepta degeaba.

Banca Naţională a revizuit în scădere prognoza de infla­ţie pentru 2011 de la 4,6 la 3,3% şi pe cea pentru 2012 de la 3,5 la 3%. Iar la puţină vreme Institutul Na­ţional de Statistică a venit să confirme trendul, în con­diţiile în care rata anuală a inflaţiei s-a plasat la 3,55% în octombrie, foarte aproape de minimul istoric de 3,45% din septembrie. Întrebarea este însă - citându-l pe analistul econo­mic Florin Cîţu: Ce s-a întâmplat cu efectul Ballasa-Sa­muelson? Ani în şir ni s-a spus că efectul Ballasa-Samuelson, cunoscut şi ca efectul Harrod-Ballasa-Sa­muel­son sau Ricardo-Viner-Harrod-Ballasa-Samuel­son-Penn-Bhagwati, majorează preţurile ca urmare a creşterii mai rapide de productivitate în sectorul tra­da­bles decât în cel non-tradables.

Vizita preşedintelui Băsescu la Berlin a trecut ca o ploaie de vară. Nemţii şi-au adus aminte de România, un stat care pe vremea lui Ceauşescu a făcut multe pentru ei. În primul rând, România le-a adus foarte mulţi bani, industrializarea din deceniile 70-80 având ca „mecanic-şef” firmele vest-germane. Apoi, prin admiterea plecării saşilor (contra-cost), regimul Ceauşescu dădea posibilitatea reîntregirii familiilor germane despărţite de Războiul Rece, fapt care nu se întâmpla în alte ţări comuniste. În fine, real-politik-ul Germaniei de Vest avea un susţinător din partea diplomaţiei de la Bucureşti, cancelarii RFG şi miniştrii de externe fiind în relaţii foarte bune cu regimul Ceauşescu.

„Dacă am pune în aplicare deciziile judecătoreşti din România, am fi într-o situaţie dificilă.“ Această afirmaţie halucinantă nu aparţine vreunui neica-nimeni, ignorant complet în materie de justiţie şi de­mo­craţie. Declaraţia, şocantă din punctul meu de vedere, a fost făcută de preşedintele României Traian Băsescu. Un personaj politic ce conduce o ţară membră a Uniunii Europene şi NATO. Sunt câteva repere şi valori fundamentale care ne-au adus în această importantă postură. Astăzi, prin intermediul actualei puteri, trăim un coşmar lung şi chinuitor. Majoritatea valorilor fundamentale, drepturilor şi liber­tă­ţilor sunt încălcate sau instigate a fi încălcate de la cel mai înalt nivel.

Când aceste rânduri sunt ieşite din rotativa tipografiei, meciul Bute-Johnson se va fi disputat. Campionul român are un exa­men greu, să-şi apere centura de cel mai bun boxer al categoriei în varianta IBF, pentru a noua oară. Am toată admiraţia pentru spor­tivul gălăţean şi-i sunt alături cu ini­ma, aşa cum o fac, cu siguranţă, mili­oane de români sau admiratori din lumea întreagă.

Pentru noi, românii, provocarea de ordin planetar pe care ne-o aduce criza este însoţită de numeroase detalii locale, sintetizate într-o întrebare esenţială: cum reac­ţio-năm şi ce facem pentru a ieşi din chingi? O întrebare ce n-o putem despărţi, oricât ar fi ea de „sectorială”, de globalismul actual, ce are ca religie creş­terea economică şi ca incontestabilă vedetă sistemul monetar. Economia are nevoie de bani. Fiecare secundă, în companiile economice, se socoteşte în bani: cât s-a cheltuit, cât s-a încasat, ce profit a fost realizat. Fie­care decizie se evaluează în bani: cât este costul, cât va fi cifra de afa­ceri şi ce profit va fi obţinut. De altfel, companiile din eco­no­mie nu au şanse de supravieţuire dacă nu produc bani.

A[a cum am promis s`pt`m^na trecut`, \n cele ce ur­mea­z` voi face c^teva observa]ii asupra climatului ideologic al acestei toamne [i asupra evolu]iilor interne din PDL. Despre chestiunea „st^ngii” [i „dreptei” rom^ne[ti am discutat \n repetate r^nduri. De fiecare dat` am conchis c` electoratul, sau popula]ia \n general, e foarte departe de o \n]elegere corect` a acestor concepte politice. Îmi argumentam pozi]ia, pe de-o parte, cu destule sondaje \n care se dovedea c` oamenii nu cunosc criteriile clasice de definire a  conceptelor [i, pe de alt` parte, pe observa]ia c` \n perioada postdecembrist` nici partidele aflate la putere [i nici cele de opozi]ie nu au putut enun]a [i aplica programe politice clare de „st^nga” sau de „dreapta”. Cei afla]i la guvernare, indiferent de titulatura pe care [i-au arogat-o, au pus \n aplicare m`suri „de tranzi]ie”. Acestea erau, simultan, de „dreapta” (de exemplu, privatiz`rile sau \nchiderea unor unit`]i economice) [i de „st^nga” (de exemplu, salariile compensatorii pentru cei disponibiliza]i \n procesele de privatizare sau \nchiderea agen]ilor economici).

SFin nominaliza recent, pe prima poziţie a con­cursu­lui naţional de idei proaste, cre­ditarea pen­­­siona­rilor. Motivaţia juriului: fi­nanţarea vârstnicilor în locul populaţiei active nu stimu­lează consumul, ci între­ţi­ne subzistenţa. Lista a­beraţiilor economi­ce continuă cu Programul „Prima Casă”, care nu încurajează achiziţia de locuinţe noi, ci le finanţează pe cele vechi, deci nu creează potenţial de dezvoltare. Şi, bine­în­ţeles, din enumerarea iniţiativelor păgu­boase nu puteau lipsi creditele în franci elveţieni care s-au atribuit fără a avea eco­nomisire internă „în spate” şi economatele pentru care Ro­mâ­nia nu are ofertă internă de bunuri să le sus­ţină.

„Săptămâna Financiară” s-a plictisit de când întreabă băncile româneşti de ce nu-şi majorează capitalul prin emisiune de acţiuni, pe Bursă, ca în perioada interbe­lică, iar preşedinţii acestora răspund invariabil că, de fapt, sunt listate, dar indirect, prin intermediul băncilor-mamă. E bine totuşi că acum vor fi două publicaţii care „bombardează” instituţiile de credit cu întrebări, deoarece şi „Ziarul Financiar” şi-a pus problema că în România dintre cele două războaie mondiale au fost înfiinţate zeci de bănci locale, multe dintre ele prin subscripţie publi­că, adică prin vânzarea de acţiuni către populaţie. Pen­tru a-şi întări spusele, ZF a apelat la directorul general al Bursei de Valori Bucureşti, Valentin Ionescu, care a declarat că e preferabil ca o bancă să atragă capital de pe Bursă pentru a se finanţa decât să se împrumute, un exemplu fiind „perioada interbelică, când pe bursa locală erau listate 30-35 de bănci, care strângeau bani de la investitori şi finanţau companiile locale”.

„Protecţia României nu trebuie să fie perfectă, ci suficientă ca ţara să nu devină vulnerabilă şi următoarea victimă a pieţelor. U­neori, este imposibil să previi total o situaţie în care un hoţ vrea să-ţi fure maşina sau     să-ţi spargă casa. Însă cei mai mulţi hoţi sunt leneşi. Caută cea mai uşoară metodă de a fura, astfel că maşina ta nu ar trebui să aibă cel mai bun sistem de protecţie, ci ar trebui să aibă unul, pentru că atunci hoţul se va îndrepta în altă parte”. Aceasta e declaraţia lui Jeffrey Franks, şe­ful misiunii FMI în România, dată la Bucu­reşti săp­tămâna trecută, consemnată de toa­te zia­rele şi înregistrată de toate televiziunile.

Acesta era răspunsul la un banc-întrebare de pe vremea „Odiosului”: cine-i mic, negru şi bate la uşă? Iată că am ajuns să trăim din nou astfel de timpuri! Că e o criză generalizată la nivel mondial, oamenii pot înţelege. Prea puţini sunt cei absurzi care cer de unde nu e şi, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, vedem că pe aceştia îi găsim mai degrabă printre bogaţii lumii decât printre săraci. Nimeni însă nu înghite fără noduri discursurile în care ni se spune (nouă, oamenilor obişnuiţi) ba că o ducem bine (sau că am fi putut s-o ducem mult mai rău), ba că suntem de vină pentru lucruri pe care, logic, n-avem cum să le influenţăm.