Motto: Subsemnatul Popescu sunt ziarist şi cred că d-nii Vlădescu & comp. merită medaliaţi cu o flegmă pe rever Faptul că o seamă de artişti şi jurnalişti au cochetat timid, pe reţelele sociale, cu o grevă fiscală nu înseamnă că îi va lua ci­ne­va în seamă. Nici gesturile eroice de frondă ale „intelectualilor lui Băsescu“ nu vor clinti cu niciun milimetru deciziile gu­ver­nului Boc. Nici măcar anunţul făcut de Mircea Diaconu, cum că renunţă la a mai urca vreodată pe scenă, nu-i va impresiona pe Boc sau Şeitan care, cel mai probabil, vor spune că actualul senator liberal este un actor prost şi, prin urmare, măsurile lor au determinat un gest care de fapt este o binefacere pentru public.

Japonia era în criză în anii ’90. O criză care lo­vise bănci, companii, gospodării ale popu­la­ţiei. Dar economia Japoniei avea o bază soli­dă, ce atenua loviturile. Iar la baza-bazei era construcţia pieţei japoneze de capital, înso-ţită de un proiect naţional de şcolarizare a com­paniilor şi a populaţiei, ce dădea tărie în­tregului sistem economic şi social. Două lucruri se susţineau reciproc: 1) nevoia de bani economisiţi; 2) nevoia de instituţii de intermediere financiară, puternice şi credibi­le. Un duet menit să asigure cât mai mult surplus de capital şi să garanteze - în condiţii de securitate, operativitate şi rentabilitate - trans­ferul de capital de la cei ce economisesc la cei ce doresc să investească.

Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era o vorbă. Cică „munca înnobilează”. Pe a­tunci făceam cu toţii haz de necaz şi spu­neam că societatea, multilateral dezvol­tată, nu are nevoie de nobili. De aceea noi ne făceam că muncim şi ei se făceau că ne plătesc. Îmi aduc aminte de zicala de mai sus de câte ori văd la televizor vreo ina­ugurare a patru kilometri, unsprezece metri şi 69 de centimetri de drum, de re­gulă ocolitor al vreunui „muncip”, orăşel mai răsărit sau urbe cu steaguri portocalii atârnate la primărie.

Obsesia de a distribui preferenţial re­sur­se pentru „investiţii” nu este nouă în Ro­mânia. Să ne amintim că, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, peste 37% din PIB erau rezervaţi „dezvol­tării” unui viitor fe­ricit mereu a­mânat. Unele dintre aceste investiţii au fost utile, productive. Altele nu. Dar ne­fe­ricirea românilor a fost du­rabilă. Şi a­tunci se reduseseră drastic resur­sele sistemului sanitar. Nu cred că rezultatele „investiţiilor” cu care ne asur­zeş­te domnul Boc a­cum, în vremuri gre­le, vor fi mai cinstit reflectate în via­ţa ro­mânilor de rând, cei care su­portă azi tăierile de salarii, de indemnizaţii, de buge­te pentru sănătate sau educaţie.

Marea buluceală naţională declanşată la che­marea Ministerului Muncii, Familiei şi Solida­ri­tă­ţii Sociale a scos la iveală, încă o dată, cantitatea uriaşă de prostie şi ură în care se împachetează birocraţia românească. Cozile produse de un ordin confuz, dar explicit de dur în materie de amenzi nu au putut să declanşeze în mintea înalţilor funcţionari care le-au emis nicio fărâmă de ruşine, de regret. Mai mult, ne­mulţumirea zecilor de mii de oameni puşi în situaţii umilitoare a fost considerată de miniştrii responsabili o provocare.

Raportul privind strategiile şi performanţele de mediu ale celor 27 de state membre ale UE pe anul 2009, publicat recent de Comi­sia Europeană, ne oferă o imagine globală contrastantă, diversă de la o regiune la alta în cadrul căreia România se plasează, ca de obicei, de altfel, spre coada clasamentului. Aşa cum afirma comisarul european pen­tru mediu J. Potocnik, un anumit număr de da­te şi tendinţe rezultate din această evaluare rămân preocupante, ţările membre înregis­trând nume­roase restanţe şi trebuind să de­pună încă eforturi substanţiale pentru a­tin­ge­rea obiectivelor ecolo­gice asumate la ni­vel unional.

Săptămâna trecută, un flash mob a aruncat la coş relaţia mototolită între inteli­genţia românească şi Guvern. E vorba de manifestaţia de la Ministerul Finanţelor, a celor care trebuie să depună trei decla­raţii în trei locuri diferite doar pentru a confirma statului că, da, ei muncesc cu mintea, nu ca el... E bizar: e mult mai uşor să iei de la stat decât să dai. Dar asta e o observaţie ba­nală. Ce e mai interesant e evoluţia unei structuri sociale: intelectualii care au votat un partid care voia să pună statul pe steroizi şi să facă dreptate se orientează acum spre un stat mai mic şi mai pir­piriu, care în niciun caz n-are tupeul să-i trimită la coadă.

Dialog real între un politician de la putere şi unul din opoziţie. Să le spunem în continuare Puternicul (P) şi Opozantul (O). Puternicul îi strân­ge mâna cu apa­rentă căldură Opo­zan­tului şi îi spune: Căldură mare, dragă! Mai ales la voi!, răspunde amuzat Opozan­tul. Şi conversaţia continuă: P: Mdaa... E căldură mare. E vreme de ştiucă... O: Da! Se prinde bine ştiuca! Noi tot pescuim. Şi încă nu le luăm pe toate... P: La linguriţă pescuiţi... am aflat. Da’ ştim că nu vă iese cum speraţi!

Pentru că am o repulsie organică faţă de orice manifestare ce-mi miroase a una sindicală. Pentru că nu mă identific cu organizatorii şi cu atât mai puţin cu ideile avansate de aceştia. Pen­tru că ei protestează împotriva simptomelor, nu a cauzelor. Dacă nu vor să stea la coadă pentru plata im­pozitelor, ar putea foarte bine să se bage în faţă. Sau eventual să-şi tri­mită o rudă, un coleg să le ţină rân­dul. În economie, coada semnalează o penurie, e simptomul existenţei unei cereri prea mari pentru un bun produs în calităţi insuficiente. Iar de­claraţiile celor prezenţi în faţa sediului MFP confirmă existenţa cererii: noi vrem să plătim noile taxe, dar nu aşa.

În epoca în care este mai uşor decât oricând să faci o investigaţie corectă folosind în avantajul ziaristului legile care permit un acces mai lejer la informaţiile publice reînvie jurnalismul de investigaţii bazat pe informaţii servite. Un jurnalist presupus de investigaţii, de exemplu, primeşte pe sub uşă un dosar voluminos (jurna­liştii de investigaţii au, în general, uşi atipice, care nu se închid etanş, permiţând strecurarea unei enciclopedii pe dedesubt).

Absolut firesc, subiectul care a încins media săptămâna trecută a fost tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Ce s-a întâmplat acolo, cine sunt cei răspunzători de uciderea pruncilor nou născuţi, aspectele etice pe care le ridică mizeria de nedescris din sistemul sanitar românesc sau plecarea în exil a medicilor noştri sunt chestiuni care au creat deja o dezbatere-paradigmă, care se va prelungi mult de-acum încolo. Până când va fi umbrită de o alta, la fel de oripilantă, şi va eşua în uitarea colectivă. S-au declanşat anchete complexe. Politicienii au început să-şi tragă spuza pe propriile turte. Sunt semnele sigure că nenorocirea din Giuleşti va muri la reanimare. Altceva însă mi-a oferit un prilej de reflecţie.

Tragedia de la Maternitatea Giuleşti a fost un bun prilej pentru cei care cântă, pe bună dreptate, prohodul sistemului de sănătate din România, să aducă din nou în prim-plan subiectul. Cu adevărat tragic însă este faptul că nici dacă ar arde pe rug toate asistentele şi medicii care chefuiau în timp ce bebeluşii ardeau, nici dacă Cseke Attila sau Sorin Oprescu îşi vor da câte două demisii, nu se va întâmpla peste noapte o minune în spitalele din România care să împiedice curmarea de vieţi omeneşti din cauză de malpraxis sau nepăsare.

Salariile bugetarilor vor creşte anul viitor cu 5%, dacă sunt mai mari, şi chiar cu 25% dacă sunt foarte mici, este de părere ministrul muncii, Mihai Şeitan. El adaugă, pentru o brumă de credibilitate, că se vor putea face aceste majorări dacă se va re­nunţa la al 13-lea salariu şi la primele de vacanţă.

Conflictul agresiv declanşat în Dobrogea cu privi­re la instalarea parcului eolian de la Co­gea­lac, soldat printre altele cu arestarea preventivă a opt persoane, şi care a opus, mer­gând până la acte de violenţă, populaţia şi au­torităţile ad­mi­nistraţiei publice locale, pe de o parte, şi inves­titorul ­stră­in, pe de altă parte,  reflectă im­por­tanţa excep­ţională a acceptabi­lităţii sociale a întreprinderilor acestui tip de e­nergie regenerabilă. Într-adevăr, aşa cum ne arată experienţele da­neză şi germană în domeniu şi eforturile fran­ceze de a o impune, energia eoliană este una prin ex­celenţă participativă, cheia succesului în materie ţinând de măsura în care locuitorii din zona de amplasare a instalaţiilor au posibilitatea de a se implica în acest proces, de la in­formare şi consultare şi până la participarea lor financiară la diferite proiecte concrete.

Etapizarea eliberării tranşelor împrumutului de la FMI stabileşte că ultima etapă, a cincea, include o sumă de 2,412 mld. DST - circa 3 mi­liarde de eu­­ro. Acesta a fost aranjamentul stabilit prin Acor­dul stand-by, valabil pe 24 de luni. Ultima tranşă are condiţionalităţi asumate de Guvern şi Banca Na­ţio­nală, şi ele vor fi verificate în urma unor misiuni de evaluare în trimestrele următoare - septembrie, decembrie şi, în fine, martie 2011. Cum comentam şi săptămâna trecută, este util să recitim documentul de bază pentru a putea întrevede ce mai pregăteşte im­previzibilul cabinet Boc.

Rata mortalităţii infantile, de 13 copii sub un an decedaţi la mia de nou-năs­cuţi, nu este diferită de rata mor­ta­lităţii generale, de 13,1 decese la mia de lo­cu­itori. De fapt, rata mortali­tăţii genera­le a crescut în ultima vre­me. Scăderea veniturilor familiilor, scă­derea reală a bugetelor dedicate îngrijirii sănătăţii, creş­terea costului tra­tamentelor medi­camentoase su­por­tat de pacienţi, stresul teribil pro­vocat de pierderea locului de muncă, consumul mai redus de produse alimentare de calitate, toate îi a­fec­tează pe cei mai bolnavi şi mai fra­gili dintre noi. Ar putea fi şi altfel, mai bi­ne? Pro­babil că în această perioadă de criză economică dură, nu. Dar în pe­rioa­dele de creştere economică ar pu­tea fi cu mult mai bine decât a fost în pre­ce­dentul ciclu de creştere. În acest scop ar trebui să aplicăm însă politici pu­blice responsabile în primul rând pentru bunăstarea cetăţenilor, iar nu a clientelei. Ce sens ar avea strădanii­le şi munca oamenilor, dacă nu o via­ţă mai bună şi mai lungă?

De ce au cumpărat japonezii, pe piaţa lor de ca­pital, obligaţiuni româneşti? Răspunsul se de­gajă mai cu seamă din particularităţile refor­mei lor bancare de la jumătatea anilor ’90. Po­litica de diversificare a creditărilor, pentru a dispersa astfel şi riscul de plasament, împingea băn­cile spre căutarea de noi clienţi. Siguri, bi­neînţeles. Cine a economisit bani, dacă vrea să-i investească, fără îndoială că o va face în contul unui câştig viitor. Japonezii au învăţat, nu doar din cărţi şi de la străini, ci şi din experienţe proprii, că economiile investite sunt creatoare de venituri.

Relaţia politică dintre România şi Rusia cunoaşte în a­ceste zile o nouă sincopă destul de gravă. Reţine­rea unui diplomat român de către FSB e un gest fă­ră precedent, care încal­că toate normele interna­ţionale. Moscova are propriile ei reguli şi vrea să le impună cu orice preţ, mai ales pe teri­to­riul său. Dincolo de incidentul propriu-zis, sem­nalul de­teriorării relaţiilor dintre cele două state e deja confirmat de gesturi dure. E foarte probabil ca în viitorul apropiat să asistăm la gesturi şi mai dramatice. Cel mai nefericit scenariu ar putea duce la îngheţarea totală a relaţiei dintre Bucureşti şi Moscova.

Eu cred că ceea ce s-a întâmplat la Ma­ternitatea Giuleşti trebuia să se în­tâmple... Mai precis, cred că inevita­bilul s-ar fi produs oricum. Dacă nu acolo şi nu atunci, poate că peste o săptămână la Ploieşti sau peste o lună la Sibiu sau Turnu-Măgurele. Acu­mu­lările negative din ulti­mii ani, aş spu­ne chiar din ultimii 20, nu puteau să nu conducă la o astfel de tragedie. Trebuia să crape, să se spargă undeva. Iată că s-a întâmplat tocmai la o unitate-fanion a sistemului spitalicesc din România, un fel de Elias al maternităţilor. Şi iarăşi cred că nu este în­tâmplă­tor. Fiindcă, dacă asistenta de la Cucuieţii din Deal ar fi plecat din ca­mera de gardă să-şi hrănească por­cii şi în acest timp s-ar fi întâmplat ne­norocirea, puterea exemplului şi im­pac­tul, chiar şi cel mediatic, nu ar fi fost cu siguranţă aceleaşi. Spunea ci­ne­va că ce­ea ce s-a făcut în ultimii ani la maternitatea din Giuleşti ca să fie cât mai bine nu este tot ce omeneşte se putea face, ci româ­neş­te se putea face. Ni­mic mai adevărat. Ceea ce s-a întâm­plat la cea mai veche maternitate din Bucureşti este doar o fereastră deschisă către starea de haos, im­pro­vi­zaţie şi lehamite în care se gă­seşte nu numai sistemul sa­nitar, ci în­treaga societate românească.