Se recomandă prin evenimente care aduc multă animaţie, bună dispoziţie şi optimism. Din „sacul cu poveşti“, în toam­na trecută, Teatrul Masca a mai scos u­na. După montarea cu „Slugă la doi stăpâni“, de Goldoni, şi păstrând nota bine-cu­noscu­tă, „Regele Cerb“, piesa lui Carlo Gozzi, este regizată de Michele Ca­sarin în stilul re­cunoscut al Commediei dell’arte. Încercând o sensibilă adaptare la contemporaneitate prin câteva replici mai pito­reşti, povestea se construieşte în jurul re­gelui ca­re îşi caută o soţie demnă de a-i dărui ur­maşi. Unul dintre cele două se­crete pe care le deţine, acela al versului magic ce poate fi rostit deasupra unui trup lipsit de viaţă pentru a-i lua sufletul, este furat de un rival al regelui.

Vreo zece ani a lipsit Da­nie­la Zeca din literatura de ficţiu­ne (de la „Îngeri pe carosabil“, din 2000). S-a ţinut de doctora­tul ei despre romanul poliţist, de postul TVR Cultural şi de po­zi­ţia de profesoară de teh­nici mass-media, care au obli­gat-o să publice trei volume de spe­­cia­litate şi un eseu: teza doc­­to­ra­­lă însăşi. Revenirea în litera­tură, produsă la finalul lui 2009, este spectaculoasă şi in­so­lită, chiar exotică: romanul „Istoria ro­man­ţată a unui Sa­fari“, apărut la Edi­tu­ra Polirom.

Cunoscută şi apreciată mai mult pentru cărţile ei de pro­ză scurtă, scriitoarea Alexan­dra Târziu este prezentă în librării cu un roman apărut la Editura Semne, „Lista lu-crurilor care obsedează“. „O carte densă, puţin barocă, dar foarte interesantă. O fic­ţiune insolită despre metodele de supravieţuire ale românilor de ieri şi de azi, scrisă cu măiestria unui prozator încercat“, scrie despre acest roman criticul Tudorel Urian în „România literară“.

Citindu-l pe Ion Iliescu Am împrumutat de la acad. Mircea Maliţa titlul prefeţei sale la cel mai recent volum al lui Ion Iliescu - „România şi lumea la confluenţa seco­lelor XX-XXI“, apărut la Edi­tura Tehnică. „Autorul, care a fost preşedintele ţării timp de 11 ani, ne vorbeşte dintr-o perioadă în care încetase să ocupe această funcţie. Întâlnim, astfel, un om eli­berat de constrângerile formale ale activităţii şi scă­pat de convenţionalismele de rigoare. Nu mai sunt te­mele politice şi de gestiune ale zilei, ci subiectele care îl preocupă dincolo de ele“, spune Mircea Maliţa.

Inspirat de piesa englezească „Closer“ de Pa­trick Marber, filmul lui Mike Nichols ob­ţine două Globuri de aur în 2005 pentru rolurile  secundare (Natalie Portman şi Clive Owen). Cu o temă foarte actuală şi  căutată de un public interesat tot mai intens de evoluţia re­laţiei de cuplu (de ce oare?), piesa se joacă şi pe scena Teatrului Foarte Mic, cu o distri­bu­ţie despre care e greu de crezut că ar putea da greş. Pe fondul unor încurcături conjugale şi - aproape evident - extra... conjugale, două cu­pluri trec prin combinaţii multiple din ne­voia permanentă de a trăi altceva, cu altcineva.

Au trecut 20 de ani de la Re­vo­luţie şi în curând se vor împlini tot atâţia ani de la evenimen­tele care i-au urmat în primă­vara şi vara lui 1990. Au trecut două de­cenii şi peste romanul „Ano­tim­­puri de trecere“, scris atunci de Cătălin Ţîrlea şi publicat cu câţiva ani mai tårziu de­spre aceste evenimente din turbulentul an 1990. Cătălin Ţîrlea era pe atunci un prozator de mare talent şi avea doar 25 de ani. De­butase cu un volum ciudat pentru un tânăr: „Povestiri cu pensionari“ şi începuse să lu­cre­ze la TVR. Ul­te­rior a mai publicat câ­teva cărţi, tot mai sub­ţiri şi, devenind diplomat, s-a îndepărtat şi la propriu de literatură şi lu­mea literară.

Ceea ce detaşează romanul lui Constantin Stan „Trăieşte şi mergi mai departe“ (Editura Pămîntul) din noianul de cărţi de proză e calitatea scriiturii. Autorul ştie să scrie. Înainte de subiect, de rezolvările situaţiilor stă reuşita modului de a le ex­pu­ne. Prozatorul are „know how“. E şi înzestrare nativă, dar este şi multă meserie, deprinsă mai în­tâi la cenaclurile generaţiei ’80, şcoala desantistă, şi exerciţiu personal. Cu­vintele stau bine în frază, nu există nicio ne­glijenţă. Personajele vorbesc credibil, dialogul are o fluenţă deosebită. Observaţia se face cu fineţe, precizie, relevanţă. Aşa cum se ştie, poate, Constantin Stan este reputat pentru atenţia excesivă acordată scrisului său şi zăbava lungă pe manuscris. Iată însă că şi acest roman, executat foarte repede, după cum o atestă datarea de la final, are toate calităţile volumelor sale gestate înde­lung.

Una dintre calităţile lui este că te ţine „în priză”. Sigur, acccentul de telenovelă există, bărbatul - miza orgoliului feminin - este în centrul acţiunii şi totuşi, când ai actori talentaţi, chiar şi o telenovelă este o reuşită. Şi dacă titlul nu are o semantică tocmai artistică, odată in­t­rat la spectacol constaţi că nu e chiar aşa. Scri­să în 2008, „Tectonica sentimentelor”, piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt, dramaturg francez con­temporan, pătrunde în rafinata viaţă amo­roasă pariziană cu bune şi cu rele, cu zbucium şi cu emoţii, cu umilinţa inevitabilă în lupta pentru supravieţuire.

Staţia pierzaniei Scriitorul britanic China Miéville este bine cunoscut cititorilor români prin romane precum „Cicatricea“, „Consiliul de fier“, „UnLunDun“, apărute la Editura Tritonic. La aceeaşi editură a apărut recent a doua ediţie a romanului „Staţia pierzaniei“, scris în 2000 şi distins cu premii prestigioase - Arthur C. Clarke Award, British Fantasy Award şi altele. Este al doilea roman al lui Miéville, dar primul care se petrece în oraşul-stat numit Noul Crobuzon - o lume populată de diferite rase de fiinţe inteligente, antropomorfe sau nu - excentricul savant Isaac Dan der Grimne­bulin, iubita lui, Lin, din neamul Khepri - jumătate femeie, jumătate insectă -, Yagharek - un garuda, un fel de păsăroi rămas fără aripi ca pedeapsă pentru o crimă care nu are echivalent în lumea oamenilor, oameni-cactus, molii, un robot  autoconstruit din deşeurile găsite în groapa de gunoi. O lume bizară, izvorâtă din imaginaţia debordantă a lui Miéville, o carte pe care amatorii de weird fiction şi fantasy o vor citi cu plăcere.

Din ce în ce mai prezent ca dramaturg, pe actorul Mimi Brănescu îl vedem din nou pe scena Teatrului Act cu o piesă înscrisă în cate­goria celor care derulează pagini de viaţă, ima­gini desprinse din realitatea înconjură­toare. Este unul dintre rafinaţii observatori ai atitudinii, impulsurilor şi reacţiilor existen­ţei de zi cu zi. Acasă la tata, spectacol montat de Alexandru Dabija, este încă una din „introspecţiile“ făcute lumii care ne înconjoară şi vremurilor pe care le trăim. Deşi fără profunzimi semnificative, textul te ţine conectat da­torită firescului.

100 de zile Stela Popa, un nume până azi puţin cunoscut. Stela Popa este o tânără jurna­listă din Chi­şinău, a lucrat ca re­porter şi prezentator de televiziune, a fost şi corespondent al unor televizi­uni ro­mâ­neşti. Roma­nul „100 de zi­le“, apărut în co­lec­ţia Caş­mir a Editurii Tri­to­nic, re­pre­zintă debutul Ste­lei Popa în literatură. Este povestea dramatică a unei familii de in­telectuali români din Transnistria, pe fundalul ten­siunilor politice şi revoltei populare din Chişi­nău din aprilie 2009.

În jurul romanului ma­siv pu­blicat de Şerban Tom­şa („Gheţa­rul“, Editura Car­tea Româ­neas­că) m-am în­vâr­tit multă vreme fără să pot scrie. Prea multe re­ferin­ţe, influenţe, eventual lu­cră­ri para­fra­­zate îmi veneau în minte şi ro-manul este în­fă­şu­rătoarea acestora. Nu pot să cred că ele sunt acci­den­ta­le, necunoscute şi neasumate de autor. Înşirându-le şi comentându-le, n-ar mai fi loc tocmai pentru ceea ce e important: vi­ziu­nea au­­torului. „Gheţarul“ e un roman postmo­dern în lege, lipsindu-i totuşi ironia şi spiri­tul ludic.

Orice aţi spune, fiecare cartier are caracteristicile lui, insesizabile pentru neofit sau pentru trecător. Mai mult decât atât, cei care locuiesc în „centru“ sunt tot atât de departe de a înţelege cultura unui cartier anume de parcă tocmai ar debarca de pe Marte sau, mai prozaic, de pe bulevard. Bulevardul Bălcescu, de exemplu.

Despre corupţie ca fenomen perpetuu al  sistemului, despre şmecheri şi victimele lor, despre condiţia individului care doar aparent se bucură de libertate, despre birocraţie, jefuitori şi jefuiţi într-un sistem bolnav vă puteţi amuza dându-vă întâlnire cu „Tarelkin”, piesa lui A.V. Suhovo-Kobilin, într-o seară, la Teatrul Metropolis din Capitală. Prilej de relaxare şi cum ar zice românu’... haz de necaz. Pentru că, într-un context în care orice favor presupune şi o mică (sau mai mare) şpagă, hazul este în­soţit de un zâmbet. Trist.

„Mafalda” se numeşte ro­manul de mici dimensi­uni al Ioanei Drăgan. De ce? Pen­tru că personajele prin­ci­pale, nişte femei, altfel obiş­nui­te, din România ulti­milor ani, Adina şi nepoata ei de soră, Cristina (zisă „Cristi­nel”), au darul pre­mo­niţiei. Ele ştiu destul de precis ce li se va întâmpla lor şi altora, lucruri în fond ba­nale şi, din păcate, neferi­cite. Asta le şi fa­ce, dacă se hotărăsc să vor­beas­că, să fie adesea percepute ca nişte cobe care nu prezic, ci pro­voacă nenorocirea.

Planul infinit Iată o nouă carte apărută în seria de autor Isabel Allende a Editurii Humanitas Fiction - romanul „Planul infinit”, tra­dus din spaniolă de Cor­nelia Rădulescu. Celebră încă de la prima ei carte, „Casa spiritelor”, scriitoarea chilia­nă Isabel Allende este autoa­rea a numeroase bestseller­uri, traduse în peste treizeci de limbi şi vândute în milioane de exemplare. Personajul principal al romanului „Planul infinit” este Gregory Reeves, fiu al unui predicator itinerant care propovăduieşte un Plan Infinit al Universului. După ce părinţii lui se stabilesc în California, Gregory devine fiul adoptiv al unei familii hispanice, Morales, şi descoperă o lume nouă, o lume a contrastelor, care-i marchează copi­lă-ria şi adolescenţa. Iar apoi va trebui să se adapteze la noi realităţi - lupta pentru drepturi civile, mişcarea hippy, războiul din Vietnam, iubirea, eşecul în afa­ceri... Oare chiar există un plan? Un ro­man excelent, de citit neapărat.

Apus de soare Istoric, om politic şi roman­cier, membru al Academiei Franceze, Max Gallo este autorul a peste o sută de cărţi, unele vândute în mai mult de un milion de exemplare. În urmă cu o jumă­tate de an, am prezentat aici primul vo­lum al romanului istoric „Ludovic al XIV-lea - Regele Soare“, apărut în colecţia Biblioteca de buzunar a Editurii Allfa. Iată acum şi volumul doi, „Ludovic al XIV-lea - Iarna marelui rege“, publi­cat de aceeaşi editură, traducere din limba franceză de Andreea Vlădescu.

Te acaparează repede, apoi te ţine în pri­ză chiar dacă nu face parte din categoria spec­tacolelor „cu greutate“ ale repertoriului teatral. Premiată în 2009 la Shubert Theatre de pe Broadway, „Fantoma, dragostea mea!“, după „Blithe Spirit“ de Noël Coward, se joa­că pe scena Teatrului Metropolis din Bucu­reşti cu poftă şi cu bucurie. Piesa e o co­me­die care se axează pe viaţa de cuplu şi pe pro­blemele lui Charles, scriitor, a cărui in­spira­ţie se leagă de amintirea Elvirei, fosta soţie tre­cută în nefiinţă. O are acum alături pe ac­tuala lui consoartă, Ruth.

Apariţia unor volume bine scrise în genurile populare (po­licier, thriller, SF etc.) este un semn de normalitate a vieţii şi pieţei literare. Când autorii sunt scriitori consacraţi, e cu atât mai bine, şi faptul se cu­vi­ne sem­nalat. Despre Adrian Frăţilă am scris des pentru că mobilitatea şi viteza lui mă obligă. „Reve­lion cu Zorro“, Editura Tibo, e un nou ro­man, unul dintre cele mai bune ale pro­za­torului care e şi poet şi al­ter­nează genurile. Este un ro­man de aventuri, cu un mister şi cu alunecare spre fantastic, dar şi spre lite­ratura de spionaj, oarecum în siajul căr­ţilor de tipul Dan Brown.