Radu-Ilarion Munteanu, pe scurt, pentru toţi (mulţi) ce-l în­dră­­gesc, RIM, seamănă cu un de­sen ce-l re­prezintă pe Apollinaire. Figura lui inconfundabilă, nelipsită de tichie şi ochelarii rotunzi şi groşi, suge­rează deopotrivă un bibliotecar, păs­trător de comori doar de el ştiute, şi un pianist de jazz. În literatură, RIM este la fel: inconfundabil, bibliotecar fanatic al propriilor preferinţe literare pe care le mi­xează în operă şi improvizator ne­întrecut.

Glumiţele, sclipiciul, teribilismul nu-şi găsesc locul în montarea de la Ploieşti a lui Radu Afrim. Când intri la una din creaţiile lui cam asta te aştepţi să vezi. Nici vorbă! Por­nit de la textul scriitoarei israeliene Savyon Liebrecht, supravieţuitoare a Holocaustului, spectacolul „Miriam W” - povestea femeii care se întoarce în casa familiei sale după 20 de ani, pentru a o vinde, dar este copleşită de amintirile copilăriei şi urmărită de moş­te­nirea Holocaustului - este unul dur.

Atunci când nimeni nu mai spera ca un film care nu este 3D să poată face furori la scară mondială, a apărut pe ecrane „In­cep­tion“. Dacă ar fi să ne luăm după cronicarii „pro­fesio­nişti“, filmul ar trebui a­run­cat direct în la­da de gu­noi a cinemato­gra­fiei. În realitate însă, are un succes nebun la pu­blic, iar toa­tă lumea, mai ales în spaţiul virtual al In­ter­ne­tului, vorbeşte des­pre a­cest film.

La Editura Paralela 45 a a­pă­­rut „O an­to­logie a douămiismului poetic românesc” (subtitlul său) intitulată „Poezia an­tiu­to­pică”. Antologia a fost rea­li­zată de Da­niel D. Marin, el în­suşi reprezentant al două­mi­is­­mului, şi cuprinde 25 de nu­me de poeţi aşezate în ordinea cro­nologică - dar aici intervin u­nele amendamente - a debutului în vo­lum din 2000 până în 2008. Lucrarea are un foarte scurt argument, doar două pagini, din partea celui ce-o al­că­tuieşte şi un text şi mai succint pe coperta IV al lui Al. Ciste­le­can.

Violoncelistul din Sarajevo Tânărul scriitor canadian Steven Galloway, ale cărui prime două cărţi, „Finnie Walsh” şi „Ascension”, au fost bine primite de public, a cunoscut adevăratul succes în 2008, cu romanul „Violoncelistul din  Sara­je­vo”, apărut deja în 16 ţări, publicat acum şi în româneşte la Editura Litera, traducere din limba engleză de Sebastian Bican. Pornind de la un fapt real, Galloway scrie despre războiul din Bosnia, despre cum se poate su­pra­vieţui într-un oraş devastat de bombe, despre pa­tru oameni care, în aceste condiţii, încearcă să-şi păstreze umanitatea, să reziste în faţa ororilor prin gesturi simple, uneori banale, alteori de o mare frumuseţe. Unul dintre ei, violoncelist, vede de la fereastră cum douăzeci şi doi de oameni din cartierul lui sunt ucişi de un obuz în timp ce stau la coadă la pâine. În memoria lor, va cânta, în fie­care zi, timp de douăzeci şi două de zile, chiar la locul tragediei, compoziţia cunoscută sub numele de Adagio în sol minor de Albinoni. O carte im­presionantă despre supravieţuirea prin cultură, prin forţa spiritului.

Acesta este numele armatei de ţânţari care m-au atacat cu nonşalanţă mai zilele trecute, pe când cinam într-un birt cu pretenţii de restaurant libanez. Venisem din întâmplare cu B., Ma., M. şi Ţ. în cău­ta­rea altui restaurant care între timp se închisese. Ni­meni nu-i vinovat de lipsa dezinsecţiei, dar neplă­cerea înţepăturilor a adăugat un element negativ la tot restul. Decorul. O structură vacanţieră din lemn, peste care este întinsă o pânză. Un şemineu „la şto“ din bucăţi de piatră decorată cu capete de lei.

Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de re­zu­mat ca acţiune. Comentâ­n­du-l pe a patra copertă, Bogdan Creţu găseşte termenul cel mai potri­vit: polifonic. Dar şi cel găsit de Antonio Patraş - carte labirint - e perfect justificat. Vocile naratorilor sunt numeroase, cele ale per­sonajelor de asemenea, timpul şi spaţiul nu contează ca repere pentru na­vigaţia în acest arhipelag de întâmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”.

Variantele scenice ale prezentării poveş­tii marchizului de Sade au fost multe şi felurite. Viziunea scenică prezentată la Cluj de actori ai Teatrului Naţional se joacă sub ti-tlul „Asasinarea Marchizului de Sade” şi prezintă ultimele zile ale marchizului - marcat de o existenţă controversată, dar specta­culoasă - la Azilul de la Charenton.

Despre Bucureşti, cu dragoste Puţini oameni se identifică în mai mare măsură cu Bu­cureştiul decât Gheor­ghe Parusi, autor al volu­me­lor „Cronica Bucureş­ti­lor”, o carte născută „din do­cument şi sentiment” şi „Cronologia Bucureştilor (20 septembrie 1459-31 de­cembrie 1989)”. Tot despre capitala României vorbeşte Gheoghe Parusi şi în recenta lui carte - „Bariera Vergului. Viaţa unui băiat de Bucureşti”, apărută la Editura Compania. Sunt aici amintirile lui, jalonate de locurile în care a trăit - strada Frunzei din mahalaua Delea Veche şi cartierul Tei - şi Biblioteca Academiei, unde a lu­crat zeci de ani. Cartea e scrisă cu farmec şi umor, cu o bogăţie de detalii şi fotografii despre viaţa cotidiană din „epoca de aur”. Iată un mic citat, dintr-un capitol în care vorbeşte despre iarna anului 1985, când, din cauza economiei de gaze, s-au spart ţevile caloriferelor la Biblioteca Academiei: „apa... a inundat mai întâi cabinetul directorului general, s-a dus apoi, ierarhic, la directorul ad­junct, după care a pornit-o de­mocratic către cei mulţi...”.

Najat El Hachmi s-a născut în Maroc şi la 8 ani a emigrat împreună cu familia în Catalonia, Spania. Pentru romanul ei de debut, „Ulti­mul patriarh” apărut în anul 2008, Najat El Hachmi a primit, în acelaşi an, prestigiosul premiu catalan Ra­mon Llull, iar în 2009 a câş­tigat Prix Ulysse du Premier Roman şi a fost nominalizată la Prix Méditerranée Étranger. „Ultimul patriarh” a apărut în româneşte, în colecţia Byblos a Editurii Curtea veche, traducere din catalană de Alexandru M. Călin.

Vară fierbinte, la Timişoara se lucrează. Dacă săptămâna trecută aminteam de pre­zen­ţa Teatrului German în Austria, e mo­men­tul să aflaţi că la acele temperaturi ridicate şi Teatrul Mihai Eminescu este în plină activitate. Spectacolul „În vizită”, în regia lui Ale­xan­dru Dabija, a avut premiera la Sala 2 a Tea­­trului Naţional timişorean. Un spectacol mon­tat după piesa lui Roland Schimmel­pfennig, dramaturg german contemporan. O asumare nu atât riscantă, cât curajoasă, în teatrul lui Schimmelpfennig graniţa între ab­surd, umor negru şi grotesc fiind aproape im­perceptibilă.

Cariera de jurnalist cultural a Andrei Rotaru, care a devenit tot mai vizibilă în ultimii ani, nu a făcut uitată poeta care debuta în 2006 cu un volum remarcabil după ce primea Premiul Tudor Arghezi la festivalul omonim de tradiţie din Gorj, atunci împreună cu Livia Roşca. Acum, la 30 de ani, Andra Rotaru publică a doua carte, semnificativ diferită de cea a debutului, care îi confirmă vocaţia lirică. „Ţinuturile sudului” (în care sudul este scris cu minusculă, Editura Paralela 45) este un volum de elegii în care melancolia este atent filtrată raţional.

Aici a fost până nu de mult un restaurant oarecare. Mă rog, nu chiar oarecare, căci la început era bun,  dar s-a prostit destul de repede din cauza abundenţei de clienţi. Nimeni n-a uitat scena cu mine răcnind să vină bucătarul ca să-i arăt un cartof prăjit care era aproape crud şi moale. Din nefericire, în spa­tele meu era patronul de atunci, care pe loc m-a dat afară si n-am mai călcat pe acolo timp de trei ani. M-am întors deunăzi, căci aflasem că a fost pre­luat, rebrenduit şi transformat în restaurant un­gu­resc. Decorul a rămas în mare acelaşi. Vilă clasică de Bucureşti. Grădină-terasă, interiorul cu mult lemn. Atmosferă liniştită ca un pub englez de ţară.

Teatrul German de Stat Timişoara nu are vacanţă, în lunile iulie şi august este prezent la Teatrul de Vară din Litschau, Aus­tria, cu spectacolul „Comedie pe întu­ne­ric”, de Peter Shaffer. Cele şapte repre­zen­taţii au loc în teatrul de vară Herren­seetheater, iniţiat şi condus de regizorul vienez Zeno Stanek, cel care semnează şi viziunea scenică a spectacolului. Am văzut piesa cu câtva timp în urmă, o comedie lu­crată pe textul lui Shaffer, deţinător al unui Oscar pentru scenariul piesei „Amadeus”.

Încă din titlu – „La bună dispoziţia Dumneavoastră”, Edi­tura Vinea -, e clar că Liviu Capşa, cunoscut parodist, îl parodiază pe Mircea Dinescu. Mai puţin previzibil şi cred că unic în istoria literaturii noastre este că el dedică toate poe­mele volumului aceluiaşi scop: parodierea lui Mircea Dinescu. Toate cele vreo 60 de texte sunt, bob cu bob, parodii ale unor poeme ale au­torului volumului „La dispoziţia dumnea­voastră!”. La fiecare, parodistul in­di­că foar­te conştiincios pe care dintre textele cole­gului său de generaţie l-a avut în vedere.

Laptele negru La Editura Hasefer a apărut un nou volum din scrierile publicistice ale lui Norman Manea, intitulat „Laptele ne­gru”. Sunt adunate aici articole, amintiri, eseuri, un am­plu text, „Dincolo de munţi”, cu subtitlul „Ascen­siune preliminară în poste­ritatea Celan-Fondane”, care cuprinde cam tot ce s-a scris despre cei doi poeţi şi chiar, în încheiere, un poem. În loc de prezentare, iată câteva cuvinte ale autorului: „Scriitorul supravieţuitor al unor tragedii precum Holocaustul sau Gulagul are de înfruntat inevitabila oboseală de a reveni şi imposibilitatea de a nu reveni la atrocele punct iniţial şi iniţiatic al formării sale ca om şi ca artist. Pe piaţa liberă şi carnavalescă a prezentului, unde nimic nu este perceptibil dacă nu este scandalos şi nimic nu pare destul de scandalos pentru a fi memorabil, tema vieţii şi creaţiei sale a devenit, între timp, clişeu vandabil”.

Ana Blandiana arbitrează un meci de fotbal, un tren se întoarce din drum pentru a salva o găină pe nume Lavinia, un bărbat moare pentru că i-a căzut în cap un porc, un ceardaş dansat de George Pruteanu, o întâlnire cu omul care l-a văzut, pentru ultima dată, pe Ştefan cel Mare, un schimb de farse cu Adrian Păunescu, un copil într-un coş de nuiele pe biroul lui Ion Cristoiu şi ce se petrece când un bărbat adoarme în fotoliu - iată câteva din întâmplările povestite de Alex Ştefănescu în cartea sa „Bărbat adormit în fotoliu”, apărută la Editura Curtea Veche.

Participant în festivalul internaţional de teatru de la Sibiu, Oriza Hirata, dramaturg şi regizor japonez, director al Seinendan Thea­ter Company, venit pentru prima oară în Ro­mânia, face o demonstraţie de teatru încărcat de tradiţie şi simboluri. Tradus în opt limbi şi jucat în 14 ţări, „Însemnări din To­kyo“ este unul dintre cele mai faimoase spec­taco­le ale lui Oriza Hirata şi, în acelaşi timp, un elogiu adus regizorului de film Yasujiro Ozu. Este genul de spectacol ce poate fi decodat atât în termeni emoţionali, cât şi psihologici ca fiind o subtilă analiză a diversităţii de indivizi şi a problemelor lor, surprinzându-i pe fiecare în încercarea de a negocia cu propriile limite, în timp ce spectrul politicului le mar­chează fie­care dintre acţiuni.

Poetul debutant a fost ales drept cel mai bun dintre cei care au participat la concursul de gen al Editurii Car­tea Românească de un juriu de înaltă competenţă. Nu putem şti cum erau ceilalţi autori înscrişi în competiţie, însă M. Du­ţes­cu (n. 1979, arhitect) pe mine, unul, m-a de­za­măgit, deşi are o limpe­zi­mie a textului care îl poate face simpatic şi o dezinhibare de profesio­nist. M-a dezamăgit pentru că poezia lui, din vo­lumul „Şi toată bucuria a­celor ani trişti” (Car­tea Românească - 2010), ce se referă explicit la un segment bine delimitat de spaţiu şi timp - România ultimului de­ceniu de co­munism şi primele două din ce-a urmat după Revoluţie, durata vieţii poetului deci -, este o relatare netă, necon­trafăcută, poa­te, dar şi una netransfigurată în poezie.