Cum te-ndepărtezi de centru, casele devin mai mici, mai modeste, curţile mai mari, mai aerisite. Acolo, în curte, păcălită de timpul mincinos dulce, o  magnolie stă gata să înflo­reas­că. Îi face pereche una desenată, deja înflo­rită, pe primul perete pe care-ţi cad ochii când intri. Altfel, locanda e mică, două cămăruţe şi una de legătură cu o singură ma­s­ă. O să fie mai mult loc la vară, în grădină. Deco­raţie din nou minimalistă, mese rotunde, gheridoa­ne şi mă­suţe, lămpi şi lampadare.

La doar 27 de ani este director general al unei crame cu 100 de hectare, o proprietate de dimen­siune mică faţă de giganţii industriei, dar destul de mare faţă de media podgoriilor din ţară. Are mână liberă în selectarea persona­lului, experimentarea cu drojdii şi butoaie sau alegerea stilului de vinificaţie. Generaţia sa va „face diferenţa” în drumul de la cantitate la calitate, de la vinuri „de băut cu burta” la vinuri „de băut cu inima”

Mare curaj ca, în vremuri de restrişte ca astea pe care le trăim, să deschizi un res­taurant. Al n-lea restaurant cu iz ita­lie­nesc. Scumpuţ. Pretenţios. La un de­mi­sol. Cu o decoraţie minimalistă, de parcă ar fi filmul vreunei triste speranţe regizorale. Stâlpi înveliţi în imitaţie de marmură. Pereţii crem. Ceva lămpi şi a­plice „design“. O frumoasă fotografie ve­neţiană. Un salon „cafenea“ elegant, cu mobilier din piele (sau imitaţie de piele) neagră. Carori mari de pardo­seală.

Ceylon Ca să filmezi o plantaţie de ceai în toată splendoarea ei, trebuie să te duci până în Sri Lanka, noul nume al in­su­lei Ceylon. Bi­neîn­ţeles, cel negru are producţia cea mai mare, dar aici poţi vedea şi gusta ceaiul ver­de sau varie­tă­ţile uimitoare oolong şi white tea. Du­pă o săptămână de lucru la al­ti­­tu­di­ne (plantaţia de oolong se află la 2.600 de metri), coborârea în civili­za-ţia ora­şului Co­lombo este sufocantă. Ghidul nostru, Clif­ford Obeyse­kere, ne-a suge­rat să ne acomo­dăm treptat cu asfaltul, să mâncăm bine şi să ui­tăm culmi­le azurii ale munţilor. Aşa ne-am tre­zit într-o seară la Lagoon, pe Cin­na­mon Grand, un restaurant specializat în fructe de mare. Pe un pat de gheaţă, stridii, languste, homari, arici de mare şi toţi peştii imaginabili aş­teaptă să-i alegi şi să comanzi modul în care îi vrei preparaţi şi cu ce sos şi pe dată co­manda se execută. După aricii de mare şi steak-ul de ton cu sos picant, domnul Obeysekere a comandat, expli­când în­delung bucă­tarului, care asculta în poziţie de drepţi, o salată de ho­mar. Cum nu în­ţeleg niciun cuvânt de singaleză şi cum am considerat că este un fel ex­cepţional, am consemnat ca de obicei re­ţeta într-unul din carnetele mele, re­ţetă pe ca­re o restitui mai jos. Com­binaţia ho­mar/ouă de prepeliţă este uimitoare şi se potriveşte perfect cu vi­nul dulce. Încercaţi!

De mic am fost fascinat de paradoxul orar. Ştiţi de­spre ce vorbesc: când noi mâncăm de seară la Bu­cureşti, în Bahamas e abia prânzul, la Kyoto toată lumea doarme, iar în Noua Zeelandă oamenii se trezesc pentru o nouă dimineaţă. De fiecare dată când văd ceasuri care arată ora în diferite locuri de pe glob mă cuprind o nostalgie şi-un dor de ducă... Aşa cum mi s-a întâmplat deunăzi la o braserie de prin Dorobanţi. Am mers să mănânc de prånz cu K., o fată talentată, poliglotă şi umblată.

Prietenul Sasha este un stomatolog de succes în State. Fiul unor emigranţi spanioli republicani, a devenit rapid cetăţean american şi s-a căsătorit tot atât de repede cu o japoneză americană. Au împreună cinci fete. Povestea s-ar putea sfârşi aici dacă prietenul Sasha n-ar fi avut iniţiativa bizară de a vizita România (acum, iarna?) şi de a locui tem­porar la Marriott. Astfel, după politeţurile de rigoare la telefon, m-a invitat la masă la restaurantul japonez al hotelului. Zis şi făcut. Locul este de­co­rat la fel de ciudat ca tot restul hotelului.

De la cel mai vechi proprietar de vie din Italia la nou veniţi cu lansări de succes, de la vinuri de 6 lei la vinuri care “bat” spre suta de euro, şi de la rebranduiri ale unor jucători importanţi la reinventarea unor nume istorice, piaţa românească a avut parte de un an plin de efervescenţă. Mai mult, faţă de anul trecut, media de calitate a crescut. Cu puţin, dar se simte…

Restaurantul condus de chef-ul Gordon Ramsey în hotelul Claridge (considerat a fi o extensie a Palatului Buckingham) a pierdut una dintre cele trei stele Michelin în ghidul pentru 2010. Al doilea său restaurant londonez, “Gordon Ramsey at the Royal Hospital Road” şi-a păstrat cele trei stele, în ciuda unui an descris de criticii culinari a fi “turbulent” pentru celebrul maestru bucătar.

Cum am intrat, am fost împins într-o cameră mi­nu­sculă care putea să cuprindă doar două mese, scrijelite, şi un oarecare dispreţ faţă de consumatorii ce păream a fi. Eram în „salonul“ de fumători. Alături, pentru cei „neviciaţi“, condiţiile erau cu to­tul altele. Spaţiu, o statuie mare (să fie Budha?), fotografii pe perete, parchet pe jos, culoarea do­mi­nantă fiind roşul rămas de la precedenţii loca­tari, un restaurant japonez care avea multe de spus, dar care s-a închis. Efectele crizei. Acum este unul thailandez şi, deşi mă enervează discriminarea, nu pot decât să-i urez să dureze.

Un Crăciun la Linars Jean-Paul şi Nina sunt un cuplu cum mulţi au visat. Liniştit, iubitor şi inteligent. Informaticieni şi gastronomi, au ales viaţa la ţară şi lucrează pentru o mare firmă, de la distanţă. Locuiesc la Linars, o comună mică pe drumul între Cognac şi Angouleme. Acolo am petrecut un Crăciun minunat. Tot satul era învăluit de o pătu­rică de omăt proaspăt şi arborii păreau şi ei pudraţi cu alb. Râuşorul care curgea prin apropiere era prins de gheaţă. Focul ardea voios în şemi­neu. De afară se auzea hărmălaia copiilor care se băteau cu bul­gări de zăpadă.

O adevărată invazie sonoră acoperă o­ra­şul. De trei săptămâni, alegeri-nea­le­geri, criză sau banalul cotidian sunt zdro­bite de colinde. Din maşini, televizoare, magazine, din cer şi de sub pă­mânt tot felul de „silent night“ şi „jingle bells“ se aud la nesfârşit, într-un si­ropos fluviu atotbiruitor. Năucit de a­tâţia decibeli de nea, reni, cadouri, şe­mineuri şi alte simboluri de sezon, mă refugiez cu M. într-un restaurant în faţa ASE-ului. Aici, în surdină, muzică clasi­că. Ca doi tomnatici flăcăi ne clătim ochii cu mulţimea de fetişcane economiste care intră şi ies din clădirea de vizavi.

Concursul „Bucătarul de aur”, primul de acest fel dedicat integral reaşe­zării bucătăriei româneşti într-un context modern, l-a desemnat drept câştigător pe David Contant, actualul „chef” de la Crowne Plaza, ajuns în România odată cu lansarea primei „versiuni” a restaurantului Heritage. Finala concursului, desfăşurată la începutul lui decembrie, a demonstrat tuturor celor care încă mai consideră că avem o bucătărie grea şi primitivă că nu este nevoie decât de un pic de imaginaţie şi un strop de efort pentru a transforma „bucătăria bunicii” într-un lexicon competitiv de gusturi şi arome.

Un restaurant alcătuit din elemente disparate, lipsit de armonie, capătă cu uşurinţă calificativul de hibrid. Aflat într-una din casele boiereşti din apro­pierea Podului Mogoşoaiei, Calea Victoriei de azi, a fost „inspectat” de mine şi de grupul petroliştilor gurmanzi, zilele trecute. Casă mare, decoraţie mi­nimă cu mese şi scaune de lemn negru. Scaunele au fost declarate pe loc drept cele mai incomode scaune din Capitală sau poate chiar din lume. Cu spătare extrem de înalte şi cu şezutul mic cât un taburet, care n-ar ajunge nici pentru funduleţul osos al unei anorexice. Ceva bârne aparente, câteva arcade bordate cu lemn, câteva gravuri, câteva aplice. Şi ecrane.

Spre deosebire de orice altă capitală europeană, Bucureştiul are foarte puţin de oferit protipendadei sale, din perspectiva restaurantelor de lux

Sunt extrem de uimit văzând că unii, în aceste vremuri de criză, deschid restaurante de sute de locuri, când în realitate tendinţa pare a fi spre bis­trourile de 40-50 de tacâmuri. Mai in­tim, mai şic, mai eficient. Mă rog, poa­te nu înţeleg eu nimic din socotelile cârciumarilor. Tot aşa m-am mirat vă­zând noul restaurant ardelenesc din strada Silvestru. Cramă la subsol, sa­lon mare la parter şi un altul şi mai mare, destinat fumătorilor, la etaj.

Provence Dacă ar trebui să fac statistici, după cum este obiceiul azi în timp de criză (că tot nu servesc la nimic, realitatea fiind întotdeauna aceeaşi, oricum o în­torci), aş constata că jumătate din re­ţe­tele mele sunt originare din bazinul me­diteraneean. Jumătate din acestea, adi­că un sfert din toate, vin din sudul Franţei. Perseverând în această soco­tea­lă reductoare, jumătatea jumătăţii (o op­time) ar fi din ţinutul provensal.

După ce ai văzut Roma toamna, nimic nu mai are importanţă. Ai văzut trecutul şi ai dat nasul cu prezentul. Viitorul mai poate să aştepte. Dar după ce ai făcut kilometri în şir şi simţi că încă puţin şi ai să începi să te târăşti, vine momentul să te opreşti. După ce ai învăţat să eviţi cu dibă­cie, fruct al unei îndelungate experienţe, restaurantele pentru turişti, ajungi în superba Piazza di Spagnia. Lipită de ea, într-un colţ al ve­chiului oraş, la picioarele lui Trinita dei Monti, se află un restaurant pe care nu l-aş rata pentru nimic din lume. Acolo vei vedea exact ce înseamnă „cucina romana“.

Un juriu de specialişti, format din obişnuiţi ai concursurilor internaţionale de profil, a evaluat în cadrul concursului “Premiile de Excelenţă Vinul.ro” calitatea celor mai populare şi accesibile vinuri disponibile pe piaţa românească. Dintre cele 168 de vinuri intrate în concurs, 55 au fost premiate, fără ca vreunul să câştige, totuşi, Marea Medalie sau o Medalie de Excelenţă.

Pe Utako am cunoscut-o pe când lucra la o mare agenţie de publicitate la Tokyo. La 59 de ani lu­crează tot acolo, ceea ce spune mult despre loaiali­tatea japoneză faţă de patron. A venit să vadă Ro­mânia, despre care ştia atât de multe de la mine, şi să-mi prezinte pe soţul ei, un tânăr surâzător de 30 de ani pe nume Todaharu Bun­ta­ro, din neam de samurai, azi caligraf reputat. Du­pă ce i-am „ini­ţiat” în gastronomia românească, într-un mare restau­rant bucureşteam, mi-au întors politeţea şi m-au poftit la un restaurant japonez aflat în inima vechiului oraş.