Artistul român de origine maghiară Jack Zemlenyi a revenit acasă pentru a se reintegra în spaţiul artistic al ţării natale. A plecat din România în urmă cu 32 de ani şi, după o scurtă escală în Italia, a trecut Atlanticul şi s-a stabilit în America, la New York, începând din 1980. Timp de 15 ani a fost ilustrator la „New York Times”, „Newsweek” şi „The Time”. A avut, de la plecarea din ţară şi până astăzi, peste 30 de expoziţii, majoritatea personale. Primele au fost la New York, dar după 2000 au „migrat” şi în Europa, la Roma, Bologna, Milano, Budapesta, Amsterdam etc. A optat, în scopul acestei reintegrări, pentru European Art Gallery, singura iniţiativă programatică şi consecventă care expune şi promovează artiştii români deveniţi celebri peste hotare.

Semnalam, în luna iulie a acestui an, existenţa unui sculptor cu un palmares internaţional impresio­nant, total ignorat sub acest as­pect, deşi, altfel, de o uriaşă notorietate publică: Adrian Costea. La câteva zile după apariţia, în SFin, a articolului „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”, criticul de artă Pavel Şuşară i-a făcut o vizită la atelierul din Barbu Iscovescu, unde i-a văzut două sculpturi în oţel argintat, „Pasărea Paradisului” şi „Epur si muove”.

Asociaţia Artiştilor Plastici Bucureşti, Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş, Asociaţia Artiştilor Plastici Satu Mare, Asociaţia Artiştilor Plastici Câmpia Turzii, Asociaţia Artiştilor Plastici „Ancora” Tulcea, Asociaţia Artiştilor Profesionişti din Domeniul Artelor Vizuale, Asociaţia Română a Femeilor în Artă etc. sunt numai câteva din structurile profesionale apărute şi dezvoltate în afara teritoriului controlat de „dinozaurul” intitulat Uniunea Artiştilor Plastici. Această organizaţie, care beneficiază de toate avantajele conferite de statutul de „persoană juridică de utilitate publică”, a pierdut cam tot ce avea în 1989, inclusiv elegantul sediu de pe strada Nicolae Iorga din Capitală.

Săptămâna trecută au avut loc în Bucureşti două licitaţii, ambele fructuoase, evident, în raport cu mizele şi standardele specifice de performanţă ale fiecăreia: una la Alis, pe 18 octombrie, alta la Artmark, pe 20 octombrie. Ambele case de licitaţii l-au avut ca favorit pe Nicolae Grigorescu: Alis - un tablou („Casă în Bretania”), Artmark - cinci. Prima n-a reuşit să-l vândă (poate şi datorită preţului prea mare de evaluare - 80.400 de euro), cealaltă le-a vândut pe toate cinci.

 Se pare că cele nouă licitaţii care au avut loc în luna septembrie au cam stors conturile colecţionarilor de artă. Asta explică, într-o oarecare măsură, de ce primele licitaţii ale lunii octombrie au avut rezultate ceva mai slabe, unele chiar anemice. Dar cum fiecare eveniment se înscrie într-un context specific, chiar şi în cazul licitaţiilor neperformante, putem descoperi lucruri care contrazic aparenţele. De aceea fiecare licitaţie trebuie tratată diferenţiat.

Există o formă de artă care nu-şi prea găseşte locul, cu toate că are şi tradiţie, şi continuitate în timp: arta mozaicului. Ea se studiază în România la secţia Artă monumentală din cadrul Facultăţii de Arte Decorative şi Design. Este considerată tehnică, nu artă în sine, aşa cum este pictura murală în raport cu pictura în general. Explicaţia (parţial judicioasă) ar fi aceea că seamănă cu pictura. Seamănă, într-adevăr, dar e alcătuită din materiale care au corporalitate vădită, ca şi sculptura. Aşadar, arta mozaicului este ceva între sculptură şi pictură, fără a putea fi încadrată în vreuna din ele. Este o artă de sine stătătoare.

A doua ediţie a licitaţiei de Impresionism şi Postimpresionism Românesc a casei Artmark, desfăşurată şi ea săptămâna trecută  la Opera Naţională, a fost, conform cifrelor disponibile, un succes răsunător: 1.292.000 euro încasări totale, 96,33% indice de performanţă (105 lucrări adjudecate, din 109 ofertate), trei tablouri vândute la peste 100.000 euro, toate trei semnate de Nicolae Grigorescu: „Ciobănaş pe Valea Doftanei” (250.000 euro), „Întoarcerea de la târg” (210.000 euro) şi „Ţărăncuţă cu fuior, coborând spre casă”.

Licitaţia „România Regală” de săp­tă­mâna trecută a casei Artmark a fost nu numai un succes categoric (81% indice de performanţă, cu 155 de obiecte adjudecate, din 192), ci şi un reper foarte clar al nivelului de maturitate al pieţei de artă româneşti. Pe de altă parte, ea pune în evidenţă saltul calitativ în dezvoltarea gustului pentru achiziţionarea de artefacte. Adică, dacă până în acest moment bătălia pe piaţa de artă se dădea ex­clusiv pentru lucrări plastice (şi în pri­mul rând tablouri ale clasicilor), iată că dintr-o dată pare să se fi deschis o altă nişă. Momentul acestei deschi­deri este marcat de prestigiul istoric (între timp acceptat şi de cei mai îndârjiţi adversari) al Casei Regale.

A început sezonul de toamnă la licitaţiile cu obiecte de artă. Alis a demarat pe 6 septembrie, Goldart pe 16 septembrie, Monavissa pe 18, iar Artmark se pregăteşte pentru zilele de 27 şi 29 septembrie cu două licitaţii tematice. Între timp, Alis a avut şi a doua licitaţie, pe 20 septembrie. Casa Căluşari din Oradea anunţă un nou „mezat“ cu un singur obiect, dar pentru 11 decembrie, la Zürich. De data asta, e vorba de un diamant rarisim, estimat la minimum 2.000.000 de franci elveţieni. Casele Ara-Art din Bucureşti şi Quadro din Cluj nu anunţă nimic în viitorul apropiat

Prezenţa artei româneşti în străinătate începe să nu mai fie o cantitate neglijabilă. Am semnalat, în afară de vârfurile clasice ale acesteia (Brâncuşi, Brauner, Marcel Iancu, Maxy etc.) şi artişti nou apăruţi în competiţia mondială, unii mai vârstnici (Michael Lassel, Nicolae Maniu, Marc Marinescu), alţii foarte tineri (Sorin Tara, Adrian Ghenie). În majoritatea cazurilor, explicaţia succesului este nu în primul rând valoarea în sine a creaţiilor artistice (aceasta re­prezintă condiţia obligatorie, dar nu şi suficientă), ci eficienţa impresarierii. Astfel, Michael Lassel l-a avut ca agent pe Charles Saatchi, Nicolae Maniu pe Gilles Dyan de la Opera Gallery din Paris, iar Adrian Ghenie pe un român din Los Angeles care curatoriază compatrioţi, prin firma care-i poartă numele, Mihai Nico­dim Gallery.

Pe 20 august, la Romexpo, în plină pauză de stagiune, s-a jucat piesa „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, în regia lui Silviu Purcărete. Montarea aparţine Teatrului de Comedie şi îi are în rolurile principale pe Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă, Mihaela Teleoacă şi Dorina Chiriac (cele două actriţe interpretează alternativ personajul feminin). De fapt, roluri principale sunt toate, pentru că piesa are doar trei personaje: Gaspard, Laverdure şi Fideline. Spectacolul a fost “premiera” unei noi săli de teatru şi, mai mult decât atât, premiera unui concept: “Teatrul Teatrelor”.

Marc Marinescu este cunoscut în lume ca autor al trofeului „Juste pour rire”, cel mai mare festival internaţional al umorului, care se ţine în fiecare an la Montreal. „Omuleţul verde”, logo-ul festivalului, a devenit, prin acest trofeu, un omuleţ auriu pe o sferă de marmură albă. A fost conceput în urmă cu 12 ani, iar Marc Marinescu are şi exclusivitatea producţiei pentru toţi câştigătorii fiecărei ediţii. Peste 200 de trofee au fost oferite de la înfiinţare şi până astăzi. În 2009, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, Marc Marinescu a primit el însuşi, din partea organizatorilor, unul dintre trofeele realizate de el.

În Italia există o categorie de imigranţi despre care nu se ştie nimic: cioplitorii în piatră. Toată zona situată în nord-estul Romei (Tivoli, Villa Adriana, Bagni di Tivoli, Villa Alba, Villa Nuova, Setteville, Guidonia-Montecelio, Marcellina, Sant’Angelo Romano, Monte Rotondo, Mentana, Palombara Sabina) este populată cu mii de români care lucrează în carierele de travertin şi marile ateliere de prelucrare a pietrei. Acestea sunt de ordinul sutelor, numai pe o porţiune de 10 kilometri, de o parte şi de alta a şoselei Via Tiburtina (fosta Via Consolara Tiburtina Valeria, de pe vremea Imperiului Roman). În jurul întregii Rome sunt însă mii de astfel de ateliere.

Este necunoscut ca artist plastic nu pentru că ar refuza să vorbeas­că despre pictura sa, ci pentru că nu-l întreabă nimeni. Şi e natural să se întâmple aşa, pentru că, în ca­zul lui Nicu Covaci, muzica „legendei“ Phoenix a înghiţit tot ce era pe lângă. Şi totuşi Covaci a făcut şi Liceul, şi Facultatea de Arte Plas­tice (la Timişoara), iar mai târ­ziu, în Germania, a şi trăit din pictură. Ba a mai şi predat. Astăzi fa­ce şi una, şi alta. „Când vreau să-mi încarc bateriile, pictez. Când vreau să mă descarc, cânt”, spune el.

Semnalam, în urmă cu patru ani, într-o abordare pe aceeaşi temă, că termenul de bibliotecă publică, originea şi rostul acesteia în viaţa comunităţii, deosebirea de bibliotecile de specialitate sau de cele ale instituţiilor sunt insuficient cunoscute, spre deloc. Percepţia generală pe care o avem este aceea de mod de petrecere a timpului liber sau de loc unde te duci să iei cu împrumut un roman sau o carte de poezie. În realitate, biblioteca este (ca şi în Antichitatea greacă, de pe vremea lui Pericle) un centru de informare publică şi locul unde se organizează cele mai importante evenimente publice. În Grecia antică, Agora era, de fapt, o piaţă a bibliotecii.

Vara toropitoare nu a potolit „ela­nul” vân­zărilor de obiecte de artă prin licitaţie. Ba parcă l-a înteţit. În perioada în care, nu mai târziu de anul trecut, licitaţiile erau deja în vacanţă, iată că acum, la o temperatură încinsă la propriu, pe par­cursul a două săptămåni (7-21 iulie) au avut loc 6 licitaţii. Adică dacă scoatem week-end-urile, o licitaţie la două zile. Expli­caţia este simplă: înmulţirea caselor de li­ci­taţie (care cores­punde, evident, dezvol­tării întregii pieţe de artă) i-a determinat pe „commissaire-priseur”-ii români (sună ciudat şi pretenţios, dar cam asta sunt, de fapt, proprietarii caselor de licitaţie) să intre în stare de „necesitate” şi să renunţe la concedii.

Una dintre cele mai enigmatice figuri ale României postdecembriste este Adrian Costea. Personalitatea sa în spaţiul public românesc este exclusiv negativă. Cunoscut ca mare „păpuşar” politic, el a fost şi autorul monumentalei cărţi „Eterna şi fascinanta Românie”, una dintre cele mai complexe şi mai complete prezentări ale ţării sale de origine, dar care i-a făcut mai mult rău decât bine.

Personalitatea lemnului prelucrat în Maramureş poate fi „defalcată” pe patru mari direcţii: bisericile, casele, porţile şi „fusul cu zurgalău“. Despre cel din urmă am mai scris, în contextul în care îmbinarea bucăţilor de lemn din capul fusului (unde este găzduit „zurgalăul”) a fost preluată de un mare artist plastic maramureşean, Mihai Olos, şi asimilat în realizarea conceptului „Olospolis”. Aceeaşi ingenioasă îmbinare o găsim atât în construcţia caselor de lemn, cât şi în cea a bisericilor şi a porţilor.

Nu poţi face o evaluare corectă a pieţei de artă din România fără s-o raportezi la dinamica artei româneşti în străinătate. Oricât de rapidă şi de spectaculoasă ar fi rata creşterii vânzărilor din ţară (foarte ridicată, după Indexul Artmark, ceva mai temperată după Tudor Art), ele nu în­seam­­nă nimic dacă nu impulsionează în niciun fel piaţa operelor româneşti din afara graniţelor. Mecanismul va­lorizării are aceste două componente obligatorii (piaţa internă/piaţa externă), iar între ele funcţionează principiul vaselor comunicante.