În loc să-şi concentreze strategiile şi resursele financiare pe extinderea reţelei de metrou, autorităţile Capitalei au preferat să risipească banii pe reabilitarea repetată a liniilor de tramvai. Doar că oricum, la un moment dat, dezvoltarea oraşului le va obliga să le desfiinţeze.

Mici utopii Dl deputat Tudor Chiua­riu, liberal de culoare, jurist de meserie şi, la un moment dat, chiar ministru al justi­ţiei, a propus un set de mo­di­ficări radicale ale sistemului politic românesc, printre ca­re şi desfiinţarea funcţiei de preşedinte al României. Jus­ti­ficarea (pe fond, corectă!) era că, odată ajuns „în func­ţie“, niciunul dintre candidaţii proveniţi dintr-un partid politic (singurii cu şanse de a ocupa fotoliul de la Co-troceni) nu se poate lepăda de atracţia (sau datoriile) faţă de partidul de sorginte şi, prin urmare, nu va putea fi, în mod real, independent sau echidistant politic.

Materialul de săptămâna trecută a rămas dator cu o idee pe care, din lipsă de spaţiu şi de timp, nu am apucat s-o expun. Ideea era că toate tentativele postdecembriste ale partidelor politice de a se organiza prin competiţii interne cu moţiuni au sfârşit prost (pentru partidul care le-a iniţiat). Amintesc numai două cazuri celebre: cel din primăvara lui 1992, când victoria echipei lui Petre Roman la congresul FSN a determinat înfiinţarea, sub oblăduirea lui Ion Iliescu, a FDSN-ului, devenit, peste timp, PSD-ul de astăzi şi cel din primăvara lui 2001, când congresul PNŢCD a îngropat un partid care, altminteri, avusese un rol major în schimbările din societatea românească de după 1989.  

Să mă scuze cititorii, dar eu, când aud cuvântul reaşezare, mă gândesc în primul rând la faptul că, pe vremea comunismului, nu se vorbea despre scumpiri ale produselor (mai ales ale celor care se găseau cu greutate), ci despre „reaşezări de preţuri“. Apoi, dacă-mi trece primul puseu de tensiune, îmi aduc aminte şi de o vorbă care avea mare trecere în comentariile politice interbelice (sau, poate, chiar mai de demult): „Scoală-te tu, ca să mă aşez eu!“. Am ascultat, zilele trecute, un distins comentator vorbind foarte serios despre „reaşezări“ pe scena politică românească... Şi-atunci am zis că, mai ştii?, ăsta o fi subiectul săptămânii....

Consiliul Naţional al PSD a fost un eveniment tactic. Aşa cum bănuiam, lucrurile nu s-au tranşat, nici măcar nu s-a trecut dincolo de o anumită cristalizare a alternativelor, dar, ca o noutate la care nu mă aşteptam, protagoniştii au avut discursuri mult mai directe. Când spun directe vreau să subliniez că ele au părut a fi adresate nu numai celor din sală, ci mai degrabă celor care urmau să le vadă seara la televizor sau a doua zi, în comentariile din presă. Cu toate apelurile diverşilor lideri de a se discuta asupra principiilor, ceea ce s-a comunicat nu au fost principiile, ci persoanele.

„Moştenirea comunistă” PSD se consideră născut în 1992, când cei nemul­ţu­miţi de Petre Roman au plecat din FSN şi au fondat FDSN. Acest nou partid şi-a schimbat nu­mele, în 1993, în PDSR şi, du­pă fuziunea cu micul, dar is­toricul PSDR, în 2001, a ajuns la actuala denumire. Dacă privim doar datele de mai sus, filiaţia comunis­tă nu există. Dacă privim mai în urmă, în 1990, FSN-ul, or­ganizaţie „emanată” (foarte ne­in­spi­rată formulare a lui Ion Ilies­cu) la Revoluţie, cu­prin­dea tot felul de oameni, vorba lui Caragiale „şi mai aşa, şi mai aşa”, dar niciunul dintre cei care fuseseră în funcţii importante în ultimii ani ai lui Ceauşescu.

Obsesia jurnaliştilor de „politic” din aceste săptămâni este situaţia din PSD. Se scindează sau nu se scindează? Revine Năstase sau Mitrea? Sau amândoi? Se retrage Geoană? Ce face Vanghelie? Dar Hrebenciuc? Totul, asezonat cu minunata poveste a „flăcării violet”.  Deocamdată, zvonurile, bârfele, declaraţiile sau comentariile sunt foc de paie. Până la viitorul Congres mai e, iar taberele sunt departe de a fi aşezate. N-aş fi scris nici în această săptămână despre PSD, dacă nu ar fi relevantă o legătură cu mini-serialul „Punct. şi de la capăt...”, publicat săptămânile trecute în această pagină.

În prima parte a acestui ma­terial spuneam că sfârşitul anului 2009 are caracteristicile unui „sfârşit de capitol“. Un sfârşit de capitol de istorie, un sfârşit de capitol de sistem politic. Voi continua, şi în această săptămână, evaluarea politicii postdecembriste. Văd, de altfel, că actu­a­litatea de săptă­mâ­na trecută mi-a dat dreptate: bugetele au trecut fără probleme, iar PSD-ul fierbe, în continuare, la foc mic. Singurul eveniment cu adevărat remarcabil au fost alegerile de la CSM. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că, odată cu alegerea Floricăi Bejinariu, Traian Băsescu şi-a completat Puzzle-ul puterii.

În prima parte a acestui material spuneam că sfârşitul anului 2009 are caracteristicile unui „sfârşit de capitol”. Un sfârşit de capitol de istorie, un sfârşit de capitol de sistem politic. Voi continua, în această săptămână, evaluarea politicii postdecembriste, cu atât mai mult cu cât elementele de actualitate, cu toate eforturile gazetăreşti, nu sunt spectaculoase. Legea bugetului va trece, Congresul PSD mai aşteaptă, iar sindicaliştii, oricât de nemulţumiţi, nu vor produce niciun cutremur social

Decizia Curţii Constituţionale a asigurat continuitatea şi, de ce să nu recunoaştem, stabilitatea politică a Ro­mâniei. O decizie în fa­voa­rea lui Mircea Geoană ar fi creat nu doar complicaţiile de moment, uşor previzibile - repetarea turului II, cheltuieli în plus, încă o săptă­mâ­nă de campanie, încă un timp în care ar fi lipsit un gu­vern legitim, întârzierea împrumutului de la FMI etc., etc. -, ci şi complicaţii de perspectivă. Dintre acestea, precedentul este cel mai periculos.

Iubite cetitoriule, În zilele din urmă, după aflarea rezultatelor alegerilor prezi­denţiale, am recitit cele scrise de mine în această pagină în ultimele şase luni. Am simţit nevoia unei perspective şi a unei (auto)evaluări la sfârşitul unei mari etape în istoria contemporană a României. (Vrem, nu vrem, în 2009 se în­cheie mai multe procese din diverse domenii economice, politice şi sociale, iar această încheiere simultană imprimă momentului actual un caracter cert de „sfârşit de capitol“. Voi dezvolta, săptămâna viitoare, această idee.) Recitind propriile mele comentarii, sunt deopotrivă mulţumit şi ne­mulţumit. Mulţumit, pentru că nu am nimic de retractat sau de corectat (să mi se scuze lipsa de modestie!). Ne­mulţumit, pentru că justeţea aprecierilor se datorează (şi) unei prea mari distanţe faţă de evenimente, generalităţilor şi generalizărilor care (uneori, poate de prea multe ori!) sunt sibilinice. Îmi reproşez o lipsă de spirit categoric, de fermitate a unor opinii (poate) mai riscante ca valoare de adevăr, dar (poate) mai utile practic

Scriu aceste rânduri vineri, 4 decembrie. Când ele vor ajunge sub ochii cititorilor, luni, România va fi aflat numele preşedintelui pentru următorii cinci ani. Dezbaterea de joi seară a fost dominată net de Traian Băsescu. Sondajele anterioare indicau un avans de peste 5 procente, deci în afara marjei de eroare, pentru Mircea Geoană. Acum, când redactez acest material, orice pronostic este hazardat. Nu mă pot abţine însă să nu remarc un aspect interesant din punct de vedere tehnic.

Evenimentele se precipită, campania se ascute - ca lup­ta de clasă de pe vremuri - şi criza e încă ţinută artificial sub preş! Politicienii au pă­răsit ministerele, parlamentul, primăriile, sediile de partide şi bat din poartă-n poartă şi din televiziune în televi­ziune. Cred că e cazul să trec şi eu pe fast-forward ca să nu mă depăşească istoria! Nu mă întorc acum la turul I - a fost destul de clar şi vom avea timp să discutăm despre ale­geri în ansamblu în săp­tă­mânile viitoare. Să vedem cum procedează candidaţii în faţa finalei!

În cadrul unei declaraţii acordate în exclusivitate “Săptămânii Financiare”, Hans-Werner Czerwinski, Consulul Onorific al României la Hamburg, a afirmate că propunerea Partidului Naţional Liberal ca premier să fie domnul Klaus Iohannis a creat multă emoţie în mediul oamenilor de afaceri din Germania, mulţi dintre ei, printre care şi domnul Czerwinski, cunoscându-l personal pe primarul Sibiului, care se bucura şi în Germania de o mare apreciere.

Luni, când aceste rânduri vor fi ieşit de sub tipar, se va fi încheiat primul act al alege­rilor prezidenţiale. Unii dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, veţi fi mulţumiţi, alţii veţi fi dezamăgiţi. Oricum, nici într-un caz, nici în celălalt, nu veţi putea citi cu interes un material care să facă speculaţii asupra finaliştilor. Voi încerca, de aceea, să mă rezum la analiza unor principii şi a unor elemente de comunicare din această campanie. Despre rezultate, la rece, săptămâna viitoare!

Nu cred că există vreun român care să nu fi fost, măcar o dată în ultimii ani, în situaţia de a-şi vorbi de rău ţara şi neamul. Fie că o fac la modul personal-implicat („trăim într-o ţară de ...at!” sau „abia aştept să plec din ţara asta!”), fie că au o abordare care se vrea lucid-obiectivă („mostre abjecte ale putregaiului din societatea românească ... care merită analizate pe trei planuri esenţiale: ticăloşia presei, fragilitatea morală a demnitarului român, dar şi efectele letale ale interacţiunii dintre ele”), românii traversează o perioadă (care durează de câteva zeci de ani) în care nu par a avea niciun obiectiv comun şi nici valori identitare

Încheiam comentariul de săptămâna trecută cu pronosticul că Traian Băsescu are 50% şanse să câştige un nou mandat. Îmi voi explica, în continuare, raţionamentul. Democraţie şchioapă, totuşi democraţie Să privim obiectiv de­mo­cra­ţia din România. Cu toate că în multe privinţe ea lasă de dorit, pe fond, me­ca­nisme­le funcţionează. Dacă vreţi, democraţia din Ro­mâ­nia seamănă cu un meci de fotbal în care jucătorii se trag de tricouri mai mult de­cât de obicei, joacă la intimidare, mai ating mingea cu mâna sau „fură“ doi-trei me­tri la executarea loviturilor libere. La rândul lor, arbitrii avantajează făţiş o echipă sau alta. Dar, pe ansamblu, se joacă după nişte reguli, în văzul publicului. Bineînţeles că rezultatul e mai mult sau mai puţin viciat. Dar abate-rea nu trece, în general, de anumite limite.

La începutul săptămânii trecute, Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) s-a întrunit într-o nouă şedinţă furtunoasă. Motivul: la solicitarea vicepreşedintelui Ioan Onisei s-a cerut analizarea emisiunilor electorale difuzate de Antena 3 în perioada 23-29 octombrie a.c. Mai precis, a emisiunilor „Ştirea Zilei”, moderată de Gabriela Vrânceanu Firea, „Sinteza zilei”, cu Mihai Gâdea, şi „La ordinea zilei”, cu Dana Grecu şi Radu Tudor. „Guerilla” lui Onisei a fost spri­jinită de membrii CNA Gelu Trandafir, Narcisa Iorga şi Dan Grigore. Deloc de ne­glijat faptul că Onisei, Trandafir şi Iorga au fost numiţi în Consiliu de PD-L şi preşedinţie.

Rămăsesem dator cititorilor, încă de acum vreo cinci săptămâni, cu continuarea unui comentariu legat de referendumul iniţiat de preşedinte pentru Parla­mentul unicameral şi reduce­rea numărului de parlamentari. Evenimentele care au urmat, moţiunile şi începutul campaniei electorale, m-au făcut să mă întreb, la un moment dat, dacă voi mai avea ocazia să-mi respect promisiunea. Faptul că cele patru ONG-uri au luat atitudine împotriva referendumului a adus din nou în actualitate demersul meu