După o săptămână în care catastrofa de la maternitatea Giuleşti a fost comentată şi exploatată mediatic şi politic din toate părţile, cred că e bine să luăm puţină distanţă faţă de evenimentele cotidianului şi să încercăm să dobândim o perspectivă asupra scenei politice la mijloc de mandat parlamentar.

În timpul Cupei Mondiale din Africa de Sud, când lumea era înnebunită de vuvuzele, a apărut pe YouTube un filmuleţ cu nişte muzicieni germani, înbrăcaţi în frac, care au interpretat o piesă de Johannes Brahms cu vuvu­zele. Să mai spună cineva că nemţii n-au umor! La fel de stridente şi de nepotrivite sunt şi ariile politicienilor noştri pe tema interesului şi a bunăstării naţionale

La prima vedere, ieşirea de miercuri seara, la TVR 1, a preşedintelui Traian Băsescu a fost o greşeală. Sau, în cel mai bun caz, o acţiune politică inutilă. S-ar putea ca, până la urmă, să rămână consemnată astfel. Îmi permit însă, măcar pentru întreţinerea iluziei că politicienii noştri mai şi gândesc, să cred că a fost un (nou) gest de sacrificiu. Lunile care urmează vor dovedi sau vor infirma această ipoteză.

Să recapitulăm: în mai puţin de o săptămână, trei sondaje arată aceleaşi lucruri. Mai întâi, o prăbuşire a PDL, apoi, o scădere accentuată a încrederii în preşedintele Traian Băsescu, în fine, o foarte mare lipsă de lideri credibili.

Parafrazez, după cum vedeţi, titlul unei lucrări celebre a lui Karl R. Popper, lucrare în care ilustrul om de ştiinţă a încercat să dea o soluţie pentru evoluţia societăţii omeneşti. O societate „închisă”, spune Popper, se sufocă şi sfârşeşte prin a se dezintegra. Prin contrast, o societate „deschisă”, în care există o dezbatere liberă şi un schimb de opinii (nu nu­mai „testabile”, ci şi, mai ales, „falsificabile”), reu­şeşte să-şi creeze în permanenţă un „exterior” că­tre care şi prin care poate evolua.

Ce poet! Ce politician! Ce antrenor sau comentator de fotbal! Nu, doamnelor şi domnilor, românul s-a născut economist! Săptămâna care a trecut a oferit o minunată analogie între vremea schimbătoare de afară şi declaraţiile pe teme economice ale politicienilor.

Am urmărit intervenţiile de săptămâna trecută ale lui Traian Băsescu (la RRA şi la TVR) cu un amestec de lehamite şi enervare greu de separat, amplificat de contextul crizei economice, al inundaţiilor şi al curbei de sacrificiu adoptate de Guvern. Mai mult ca niciodată, prestaţia preşedintelui mi s-a părut neconvingătoare, artificială şi lipsită de onestitate şi transparenţă. (Cea mai gogonată afirmaţie fiind justificarea amânării vizitelor în localităţile afectate de inundaţii din cauza promulgării Codurilor de procedură civilă şi penală.).

Carevasăzică, ne-am lămurit şi cu măsurile de austeritate, a crescut şi TVA-ul, un director din BNR a evocat un curs de 5-7 lei pentru un euro la toamnă şi toţi comentatorii, indiferent de orientare, au declarat la unison că ne îndreptăm spre prăpastie.

Celor care au uitat schiţele lui Caragiale le amintesc că replica din titlu apare în finalul schiţei „Inspecţiune”. Nenea Anghelache, un funcţionar-model (bugetar!), ajunge să se spânzure după ce, câteva zile la rând, diverşi amici îi relatează „cazuri” de inspecţii inopinate în care mulţi funcţionari (tot bugetari) fuseseră prinşi cu lipsuri mari de bani şi, deci, suspectaţi de delapidare. În faţa tragicului deznodământ şi mai ales în faţa registrelor contabile completate cu acribie şi a casei de bani din care nu lipsea niciun leu, amicii, consternaţi, exclamă: „De ce, nene Anghelache, de ce?”.

Aproape toţi comentatorii politicii, de prin presă, de pe blogurile şi forumurile de pe net sau - cei mai tradiţiona­lişti - de la berărie sau de pe băncuţa din faţa blocului, se dau de ceasul morţii de grija „ţărişoarei”, ajunsă, iată, în ceasul al 12-lea! Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, de vreo sută şi ceva de ani, tot în ceasul al 12-lea suntem. Încremeniţi, cum ar zice dl Liiceanu, dar nu în proiect, ci într-un fel de „non-proiect” al prezentului instantaneu şi perpetuu…

Din „motive de moţiune”, voi relua, probabil peste două săptămâni, comentariul despre marile greşeli ale personajului politic Traian Băsescu. Moţiunea de cenzură la asumarea răspunderii Guvernului devine însă mai importantă acum, nu atât prin dezno­dământ, cât prin impactul ei comunicaţional şi politic. Moţiunea cade Oastea PDL, afundată în mlaştinile crizei, este obosită, confuză şi speriată. E drept, e mai numeroasă şi mai bine echipată decât „duşmanii” de la PSD şi PNL care aşteaptă pe nişte ridicături mai sigure, dar la destulă depărtare una de cealaltă. Conştient de mo­ralul scăzut al trupei, comandantul suprem i-a muştruluit zdravăn pe comandanţii de re­gimente şi companii, dumi­nică, la Snagov. Mai de frică, mai de raţiune, pedeliştii au înţeles miza. Lupta se va da marţi şi, deocamdată, nu e niciun semn de neprevăzut.

Titlul de mai sus nu se referă, după cum aţi putea crede, la guvernarea Boc. Se referă, din păcate, la Româ­nia lui Traian Băsescu. Şi as­ta pentru că a devenit evident că guvernul Boc nu gu­ver­nează! Cel mult, gestio­nează treburile curente. De­si­gur, au existat şi mai există unii mi­niştri, secretari de stat, directori sau înalţi func­ţionari publici care şi-au fă­cut sau îşi fac datoria cu o­nes­titate, poa­te chiar cu abnegaţie, dar, pe ansamblu, guvernarea este dramatic de incoerentă. Me­ta­fora perfec­tă pentru activitatea din Pa­la­tul Victoria (ce nume, Doam­ne!) este Turnul Babel. Cheia guvernării, gre­şe­lile şi „victoria finală” sunt însă le­gate de preşedintele Româ­niei.

Aşa cum am anticipat, Guvernul a făcut câteva concesii minore (ce-i drept, nu la procentele de tăieri) şi a emis proiectele celor două legi care, foarte probabil, vor marca anul 2010 ca pe anul de vârf al crizei economice în România. După cum au arătat mai toţi comentatorii, programul de austeritate al Guvernului are un aer de improvizaţie, chiar de panică, lăsând impresia că puterea (preşedintele Băsescu purtând, de fapt, cea mai mare responsabilitate) s-a trezit din somn într-o casă în flăcări şi încearcă să salveze diverse obiecte fără să-şi pună problema stingerii incendiului.

Care va să zică, vine delegaţia FMI la Bucureşti şi spune un lucru pe care nimeni dintre guvernanţi nu-l ştia (?!) - că situaţia economico-financiară a ţării este proastă şi merge spre mai rău. Se zvoneşte că se vor lua măsuri drastice, mai ales că dl Jeffrey Franks este foarte exigent. Dl Videanu (parcă) spune că decizia finală (să citim: „soarta României”) atârnă de talentul de negociator al dlui Băsescu. (Declaraţia asta, surprinzător, a trecut aproape neobservată!) În fine, dl preşedinte iese public şi anunţă că s-a convenit cu delegaţia FMI că se vor scădea masiv cheltuielile bugetare, iar principalele măsuri ar fi scăderea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. Scandal, isterie, revoltă! Se vorbeşte despre alocaţia copiilor, despre pensiile invalizilor şi a persoanelor cu handicap etc., etc.

Mai ţineţi minte filmul acela cu Stan şi Bran în care, de la un incident minor (cravata lui Bran prinsă în uşă, dacă nu mă-nşel), protagoniştii ajung să-şi distrugă reciproc casa, respectiv maşina? Cam aşa se întâmplă cu România în vremea lui Băsescu-vodă. Democraţia româ­neas­că pare a fi, în­tr-adevăr, acel re­gim în care politicienii pot face orice, atât timp cât sunt acoperiţi cu hâr­tii. Ce altceva poate să în­semne discursul preşedinte­lui în care răspunderea pen­tru măsurile de restrângere a cheltuielilor este pasată Gu­vernului, Parlamentului şi abia în ultimă instanţă a­su­mată personal, şi atunci în cea mai mică măsură („pre­şedintele anunţă direcţia, Gu­­vernul ia măsurile!”)?

Săptămâna trecută a fost marcată de un moment pe care îl putem califica, fără ezitare, ca istoric: declaraţia preşedintelui Traian Băsescu la încheierea negocierilor între Guvernul României şi delegaţia FMI. Declaraţia a şocat prin francheţea cu care preşedintele a anunţat redu­cerea cu 25% a cheltuielilor bugetare. Reacţia opoziţiei, a sindicatelor, a comentatorilor şi, la modul cel mai general, a opiniei publice a fost preponderent emoţională.

Dan Voiculescu şi Fundatia Pentru Apararea Cetatenilor Impotriva Abuzurilor Statului, Fundatia „Societatea Civila pentru Democratie”, Fundatia „Societatea Civila pentru Reforma Morala”, Fundatia „Societatea Civila pentru Educatie şi Informatizare” şi Fundatia „Societatea Civila pentru Reforma în Sanatate” acuză Guvernul Emil Boc

După o iarnă (meteorologi­că) lungă, care a accentuat efectele crizei (cel puţin la nivel psihologic), România trăieşte o primăvară politică accelerată. Până la urmă, tot criza e de vină: nevoia de diversiuni a Puterii se împleteşte armonios cu metoda specific naţională a improvizaţiei. După cum se ştie, pe o sesizare mai veche a avo­caţilor doctorului Brădiş­tea­nu, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale mai multe articole din legea de constituire a Agenţiei Na­ţionale de Integritate. Panică în bibilici! Lung prilej de vor­be şi de ipoteze! Unii spun că judecătorii Curţii se aflau în anchetă… Alţii susţin că legea în cauză era, ori­cum, făcută „pe genunchi”. Ca întotdeauna în politică, adevărul este în ambele părţi.

Sunt deja mai mult de trei ani de când scriu această pagină care poartă titlul generic „(Des)făcătorii politicii”. Am încercat, în acest timp, cu mai multă sau mai puţină intuiţie, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, cu mai mult sau mai puţin talent, să înfăţişez cititorilor motivele, interesele sau consecinţele acţiunilor sau vorbelor politicienilor. Vă mărturisesc că este prima dată când am sentimentul că politicienii români, atât cei din opoziţie, cât şi cei de la putere, şi-au pierdut complet busola şi fac, aşa cum se zice în popor, numai „nefăcute”. În aceste condiţii, ce mai rămâne de des-făcut?