Panama Papers – sandramaua interventionismului fiscal se scufunda precum Titanicul

2
2252

Nu am nici o îndoială că majoritatea lumii se uită la dezvăluirile din Panama Papers cu aceeași satisfacție cu care privește emisiunile TV nocturne în care detalii picante din viața diverselor starlete devine common knowledge. La fel cum nu am nici o îndoială că acesta este doar cel mai recent episod din atacul concertat dus de guverne împotriva paradisurilor fiscale, adică împotriva concurenței fiscale. Marcate de deficitele bugetare cronice și de datoriile astronomice, ele sunt pur și simplu disperate după banii contribuabililor. Toată ideea de uniune fiscală, de armonizare a legislației fiscale, are un singur sens: eliminarea găurilor din gardul lagărului fiscal astfel încât resursele populației să fie mai ușor controlate. Păi ce valoare credeți că mai are legislația bail-in (recent votată și în România), prin care deponenții băncilor pot fi transformați peste noapte în acționari (adicăîși pot pierde banii) prin simpla decizie discreționară a statului, dacă marii deponenți sunt liberi să-și scoată averile în afara acestei jurisdicții?! Este la mintea cocoșului, deci, că simultan cu centralizarea monetară statele trebuie să meargă și în direcția centralizării fiscale, altfel șandramaua intervenționismului se scufundă precum Titanicul.

Panama papers

Dar toate acestea pot fi socotite drept simple speculații de către naivii care “nu au nimic de ascuns” și care confundă interesul public cu interesul statului. Așa că azi nu-mi propun să mai vorbesc doar despre povara fiscală excesivă care este responsabilă pentru fuga capitalului. Ci și despre transparență. În cartea mea despre criză (cei care vor să știe mai mult despre subiect sunt invitați la acest curs) spuneam la un moment dat:

Suntem tentaţi să credem că pledoaria pentru transparenţă a fost alimentată, incidental, de interesul firesc al contribuabililor de a cunoaşte maniera în care statul distribuie fondurile publice. În domeniul public, transparenţa este justificată, pentru că cetăţenii sunt îndreptăţiţi să ceară socoteală modului în care sunt cheltuiţi banii lor. Dar, în domeniul privat, transparenţa – înţeleasă ca diseminare publică a modului în care o companie acţionează – nu este justificată. Compania trebuie să dea socoteală exclusiv proprietarilor (acţionarilor). În măsura în care îi este impusă divulgarea de informaţii, dreptul de proprietate al acţionarilor are de suferit. Astfel, transparenţa nu este o valoare în sine, ci doar în relaţie cu dreptul de proprietate al celui care iniţiază un act economic.

Așa că trebuie să facem distincția între situația lui Lionel Messi și cea a primului ministru din Islanda (ambii sunt menționați în Panama Papers). În vreme ce nu există nici un motiv legitim să cerem dezvăluiri despre prima, avem dreptul să cunoaștem ce se se întâmplă cu a doua. Sigur, vor spune naivii, dar dacă Lionel Messi a făcut evaziune? Evaziunea este hoție, anunța răspicat zilele trecut Gabriel Biriș. Dar el greșește! Am explicat de ce în Salvați economia subterană:

Regimul fiscal este un regim politic. TVA nu este un element de care trebuie să ținem cont inevitabil în viața noastră, precum de legea gravitației. Taxele sunt opera omului, mai exact a omului politic. Ele azi sunt, mâine cresc, poimâine dispar – în funcție de cum bate vântul preferințelor politice. Impozitele sunt rezultatul unui act de voință al statului, care impune ceva (un bir) membrilor societății. Ca regim politic, fiscalitatea – adică ciuntirea libertății economice – nu este cu nimic diferită de reducerea sau chiar eliminarea „drepturilor civile” în timpul lui Ceaușescu, care cenzura de pildă libera exprimare. Le fel cum atunci nu erai liber să spui ce gândești, la fel astăzi nu ești stăpân pe roadele muncii tale – decât atât cât îți permite statul. Ce mi se pare interesant este lucrul următor: oamenii care au reușit să fugă din lagărul comunist au fost tratați de regim drept dezertori, dar societatea in general i-a apreciat; în schimb, cei care evadează din lagărul fiscal – și care sunt considerați aproape suboameni de către guvern – par să fie condamnați și de societatea civilă.

Ca regim politic, în istorie am văzut că fiscalitatea poate fi mai puțin sau mai mult împovărătoare, poate fi permisivă sau acut confiscatorie. La fel cum dreptul la liberă exprimare sau asociere poate fi mai mult sau mai puțin acceptat. Important este însă să realizăm că granițele actuale ale fiscalității nu sunt bătute în cuie (știu, sună ironic zilele astea!) până la sfârșitul veacului și că regimurile politice care își oprimă cetățenii – fie cenzurându-le opiniile, fie confiscându-le averea – sunt nesustenabile și nu promovează bunăstarea generală. Un principiu demonstrat extrem de clar de istoria economică este acela că prosperitatea unei națiuni este direct proporțională cu libertatea, mai exact cu libertatea economică.

Lionel Messi sau Jackie Chan sunt victime ale unui regim politic. Dacă statele în care și-au câștigat banii prin muncă cinstită nu s-ar fi lăcomit să le răpească atât de mult, atunci acești bogătași și-ar fi ținut averile chiar acolo.

Problema se complică în momentul în care în paradisurile fiscale se adăpostesc politicieni și criminali sau persoane care și-au construit averile prin corupție și cârdășie cu statul. Dar existența acestora nu este un motiv pentru a intra cu bocancii în sfera privată sau, și mai mult, pentru a desființa paradisurile fiscale. Normal ar fi ca toate națiunile să devină paradis (să-și liberalizeze economia), nu invers! Libera circulație cu automobilul nu trebuie interzisă doar pentru că anumite persoane se urcă băute la volan. Libera exprimare nu trebuie limitată doar pentru că unii preferă să înjure în loc să gândească. Dreptul la intimitate (de fapt dreptul de proprietate) nu trebuie redus doar fiindcă unii oameni complotează cum să fure ceva. A proceda așa este echivalent cu a trage cu tunul după țânțari. Nu este o modalitate rațională de a-i pedepsi pe vinovați.

Ceea ce dovedește că, în realitate, interesele clasei politice sunt altele. Ele nu sunt găsirea infractorilor, ci limitarea spațiului în care se poate respira liber, tocmai pentru ca scopurile lor politice să poată fi realizate cu mai multă ușurință.

Aseară am vorbit la emisiunea lui Tudor Mușat de la Digi 24 despre aceste lucruri. Am uitat să precizez ceva, ceva ce mi se pare important de transmis oricui mustește de plăcerea a vedea live cum moare capra vecinului: stimați cetățeni, nici scandalul Panama Papers, nici dispariția paradisurilor fiscale nu vă văr crește nivelul de bunăstare. Bunăstarea depinde de cantitatea de capital acumulată pe cap de locuitor. Simplul fapt că îi pedepsim pe cei care îi scot capitalul din țară nu va face ca volumul de capital din țară să crească! Din contră, eliminarea acestui balon cu oxigen pentru mulți antreprenori va însemna diminuarea stimulentelor pentru muncă și acumulare, deci un stoc mai mic de capital în viitor. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, atunci țările comuniste ar fi depășit țările mai libere, capitaliste. Dar nu au făcut-o, pentru simplul fapt că doar “ochiul stăpânului îngrașă vaca”. Deci, nu vă entuziasmați și nici nu plecați după fentă. Instituirea transparenței în scopul creșterii controlului statului asupra economiei va aduce doar sărăcie, nu bogăție.

Citeste mai mult pe Logica Economica

2 COMENTARII

  1. Nu sunt de acord ! Pur si simplu e concurenta neloiala intre fraierii care prin impozitele si taxele platite aici sustin invatamantul sanatatea etc,etc si „inteligentii” care prin neplata acestor taxe isi asigura un profit mai mare ,deci si un capital de investit mai mare ce le va permite ocuparea unei bucati din ce in ce mare din piata …Cam cum fac marii investitori straini …intrbarea e daca si-ar duce toti profiturile in paradisuri fiscale atunci ce-ai face cu sanatatea,educatia,etc,etc???

    • Ai dreptate. Dar ce sa mai zici de cei care spala si tot spala la bani de ceva ani in tara asta si sunt de o „valoare” ce depaseste cateva sute de milioane de euro astazi ? Si sunt niste moguli de tinichea care iti zambesc pervers in fata spunandu-ti ca esti tu praf si ei destepti ca au reusit sa faca ceva cu viata lor… Pai il iau exemplu pe Liviu Tudor de la Genesis Development. A furat de la Bancorex 8 milioane jumate de dolari, nu i-a mai dat inapoi caci altfel se chema imprumut. Si astazi are o avere estimata la cateva sute de milioane de euro… In offshore-uri desigur.

      ia de cititi aici… http://www.liviu-tudor.com

LĂSAȚI UN MESAJ