Legea dării în plata Domnului. A Domnului Isărescu

10
4219

Primul lucru care frapează în dezbaterea furibundă pe marginea legii dării în plată este lipsa de consistență și consecvență a cifrelor. Practic, la ora asta, după atâtea luni de certuri televizate și în Parlament, încă nu știm câți beneficiari potențiali ar avea această lege și cu atât mai puțin câți beneficiari reali. În lipsa acestor cifre, sau măcar a ordinelor de mărime, discuția rămâne cantonată în zona principiilor, unde mult mai anevoie se poate ajunge la o bază minimal-consensuală.

Inițiatorii legii susțin că este un act de justiție socială bazat pe principiul, corect altminteri, că riscul trebuie împărțit. Între cine exact și în ce cote, rămâne de văzut. Pentru că la împărțeala asta a riscului apar niște victime colaterale, complet inocente, respectiv viitorii împrumutați, sau mai bine zis doritori de împrumuturi, cărora accesul la creditare le va fi dacă nu refuzat, cu siguranță mult îngreunat.

De cealaltă parte, adversarii legii, adică reprezentanții sistemului bancar și agenții lor de lobby din BNR susțin că o astfel de lege ar putea fi aplicabilă fără să aducă hazardul în sistem doar dacă ar fi aplicabilă doar creditelor situate sub un anumit plafon, doar dacă împrumutatul a ajuns în sapă de lemn de-adevăratelea și mai ales dacă nu s-ar aplica retroactiv. De fapt, aceste argumente sunt doar șicane puse în calea legiuitorului, menite să arate totuși o minimă bunăvoință din partea sistemului și mai ales din partea BNR care este acuzată frontal că nu ține cu poporul, ci cu băncile, care după ce că sunt exploatatoare, mai sunt și străine.

Orice încercare de condiționare a aplicării legii care să elimine bunul plac al împrumutatului, chestia care enervează cel mai mult băncile, ar face legea inaplicabilă. Plafonarea este de asemenea discutabilă. De ce 50.000 și nu 150.000 sau 300.000? Un om se poate ruina la oricare dintre aceste scoruri, în funcție de nivelul de trai pe care îl avea când a contractat creditul și nu-l mai are când trebuie să plătească ratele. De asfalt se face zob și unul care sare de la etajul 8 și unul care sare de la etajul 20. Cu retroactivitatea avem iarăși o mică problemă, pentru că nu prea putem vorbi de retroactivitate în cazul unor contracte în derulare și în legătură cu situații intervenite în prezent, nu la semnarea contractului.

Rămâne așadar de discutat doar miezul problemei. E moral ca cel care nu mai poate/vrea să plătească rata să predea casa băncii, pierzând banii dați până atunci dar scăpând de robia ratelor, iar banca să marcheze pierderea? Înainte de a răspunde, să ne gândim totuși că asta cu datul casei la bancă nu este o decizie chiar atât de simplă. Este foarte probabil ca în acest fel beneficiarul să renunțe de bună voie la câteva zeci de mii de euro plătite băncii, în mare parte dobânzi, pentru că așa se rambursează la bancă, în primii ani aproape numai dobânda și din principal doar câte puțin, ponderile urmând să se schimbe progresiv pe măsură ce creditul avansează spre maturitate. Iar acești bani să reprezinte dublul sau chiar triplul unei chirii în aceleași condiții, în perioada respectivă. Câștigă libertatea financiară, dar marchează pierderea. Poate că într-un viitor nu prea îndepărtat prețurile imobiliarelor ar crește din nou și ar putea ca din vânzarea imobilului să acopere creditul, dar și sumele plătite, deci să nu fie deloc în pierdere. Sau nu.

Ok, dincolo de motivațiile și pierderile celui care dă casa în plată sunt efectele gestului său. Banca pierde bani, destul de mulți, își ia pe cap și problema administrării și valorificării unui portofoliu imobiliar, iar dacă nu dă faliment, ceea ce i-ar putea afecta pe deponenți, va înăspri cu siguranță condițiile de creditare. Piața imobiliară va fi și ea distorsionată, pentru că băncile vor prefera să marcheze pierderi mai mari dar să scape mai repede de activele toxice, ceea ce s-ar putea să le dea idei și altor plătitori de rate la credite ipotecare.

Să vedem acum care e drama împrumutatului, căruia banca îi ia casa și îl mai urmărește și până în mormânt ca să recupereze diferența de bani. De ce s-a ajuns aici? Pentru că împrumutatul a fost fie imprudent, acceptând un nivel de îndatorare nesustenabil pe termen lung, fie lacom, cumpărând o casă mai scumpă decât ar fi avut nevoie doar pentru că putea în momentul respectiv, fie s-a lăsat prostit de un bancher avid să-și facă targhetul lunar. Așadar, merită să acceptăm o distorsiune semnificativă a pieței bancare și probabil a celei imobiliare de dragul unor inconștienți, lacomi sau proști? Pentru că să ne înțelegem foarte clar, ei nu sunt poporul, ci doar o felie chiar minusculă din el.

Răspunsul rațional la această întrebare ar trebui să fie NU. DAR, pentru că întotdeauna există un dar, trebuie să luăm în calcul și contextul care a condus la această situație. Iar prima observație este aceea că această lege are un incredibil suport popular, manifestat inclusiv de cei care nu ar beneficia niciodată de prevederile ei, tocmai din cauza opoziției vecină cu isteria a sistemului bancar. Care, în mintea poporului obidit trebuie pedepsit. Și motive sunt, slavă Domnului, cu nemiluita. Pentru că după perioada romantică a țepelor și devalizărilor, sistemul bancar s-a consolidat dar a devenit arogant în raport cu clienții. Chiar nesimțit. Au impus clauze abuzive, au alergat cu limba scoasă după cotă de piață și profit, lăsând la o parte orice fărâmă de prudențialitate, au practicat dobânzi împovărătoare și gap-uri nesimțite la cursul valutar și ltoate astea sub privirile supraveghetoare dar indulgente ale Băncii Naționale. Iar ca un corolar al tuturor acestora stă declarația de ieri a guvernatorul Isărescu: “După cei cu cheile la casă pot să vină cei cu cheile la maşină, cei cu frigiderul pe care l-au folosit un an, îl aduc înapoi în plată, facem un depozit de frigidere şi maşini de spălat în holul băncii, în partea cealaltă mai facem şi un ţarc pentru animale”…

Pe acest fond, nu e de mirare că un avocat șmecher ca Piperea, având în palmares ceva procese colective câștigate împotriva băncilor, a mirosit oportunitatea unei răzbunări globale pe sistemul bancar printr-o lege. Iar dacă a știut s-o împacheteze frumos, ca fiind  pansament pentru rănile poporului, n-a fost nicio problemă să găsească un parlamentar tenace care s-o introducă în procesul legislativ. Mai departe e doar marketing, de această dată însă unul politic.

Concluzia este că această lege, ne-economică și nedreaptă, așa cum a ținut să precizeze guvernatorul Isărescu, este de fapt o palmă răsunătoare și plină de obidă pe obrazul îngroșat al sistemului bancar și al protectorilor lui de la BNR. Nu știm dacă parlamentarii se vor ține tari pe poziții până la capăt sau vor ceda pe rând în fața lobby-ului agresiv al băncilor, lăsând legea dării în plată în plata Domnului. Dar cu siguranță sistemul va trebui să se miște cumva mai către consumator, că prea i-a trecut glonțul razant pe la ureche…

10 COMENTARII

  1. Perfect adevarat. O expunere si o analyza corecta. Se poarta Un dialog al surzilor mergand pans la atacarea persoanei si nu a ideii. Atat politicienii cat si bancile manifesta ipocrizie si vin cu argumente emotionale si nu factuale.

  2. Felicitari. Ati spus exact ce era de spus. Cu un mic amendament. Inainte de explozia imobiliara fiecare banca avea un serviciu de evaluatori. Nebunia a inceput cand aceste servicii au fost externalizate. Practic in acel moment s-a creat un triunghi toxic : agenti imobiliari – societati bancare – evaluatori. Toate cele trei parti au actionat in sensul cresterii fara acoperire a pretului imobiliarelor. Fiecare din cele trei parti aveau interes. Agentii imobiliari incasau procent din valoarea de vanzare. Evaluatorii asisderea si in plus faceau evaluari de „ochii lumii” pe principiul pretul zonei (luau 5-6 anunturi de acelasi tip de imobil faceau o medie mai bagau o mica corectie – nota bene de multeori in plus pentru „imbunatatiri” si cu aceasta „munca de conceptie isi luau comisioanele grase). Iar bancherii isi frecau mainile pentru ca dadeau din ce in ce mai multi bani imprumut).
    Practic aceasta tehnica a evaluarii dupa pretul zonei era o mare excrocherie acoperita de acte. Nu avea la baza o lege economica a cererii si ofertei asa cum ar spune partile mai sus mentionate ci doar inselarea clientului final (cumparatorul) care in disperare de a mai avea „un camin” in care sa locuiasca vazand explozia preturilor practic a alimentat aceasta isterie imobiliara. Spuna asta pentru case ajunsese la finele perioadei la o nebunie generala. Pretul de constructie real (nota bene in conditiile in care nici producatorii de materiale de constructie nu au stat cu mainile in san si au marit preturile de vanzare de 2-3 ori la aceasta – exemplu: a se vedea evolutia pretului unui sac de ciment care a crescut de 3 ori in 5 ani iar la final s-a prebusit la jumatate din pretul maxim atins in perioada) pentru un imobil in finisaj mediu nu a depasit 750 euro/mp (in prima parte a fost pana in 500 de euro/mp. Totusi se ajunsese la nebunia ca sa se tranzactioneze imobile chiar si din cele construite inainte de 1989 la peste 2000 euro/mp (o garsoniera in zona Gorjului de 42 mp s-a vandut la 86000 euro. Si toate acestea pentru ca bancherii nu le-au dat peste mana la evaluatori si au acceptat lipsa de profesionalism a acestora. Deci au fost partasi la inselaciune. S ne gandim ce s-ar fi intamplat daca evaluatorii ar fi facut o evaluare corecta. Atunci garsoniea din Gorjului nu ar mai fi fost evaluata la mai mult de 30000-35000 euro daca ar fi fost costructie noua iar daca era constructie veche (peste 20 ani)se mai aplica un coeficient in minus de corectie de minim 15%. Rezulta ca evaluarea nu ar fi fost decat la nivelul a 25000 euro. Deci agentul imobiliar si evaluatorul nu ar fi luat comisioane mai mari de 1000 euro iar banca nu ar mai fi dat credit decat maxim 20000 euro. Deci cine a avut de castigat? Cine a avut de pierdut? Dumneavoastra decideti. Mare atentie ca aceasta atitudine de „fete mari” ale bancilor sa nu creeze inceputul unei noi isterii in care fiecare cumparator sa se gandeasca ca „daca nu iau acum dupa nu mai iau”. Vom trai si vom vedea ce se va intampla.

    • Pot spune ca postul tău este mai tare decât articolul in sine, ai pus punctul pe „i”, responsabilizarea băncii in momentul in care acorda un credit ipotecar / imobiliar prin EVALUAREA CORECTA A IMOBILULUI fără creșteri imaginare pe hârtie a valorii de piața. Banca trebuie sa-si asume riscul evaluării atâta timp cât impune EVALUATORUL AGREAT DE BANCA. Acel evaluator AGREAT ar trebui sa-si asume si el EVALUAREA împreuna cu banca. Aceste lucruri ar trebui spuse d-lui Isarescu in momentul in care deschide gura sa-i apere pe bancheri si sa ne explice noua cât de greu ne va fi dacă ii punem pe bancheri sa-si asume SI RISCURI. Ași vrea ca cineva sa citească aceste posturi si sa-i spună aceste lucruri d-lui Isarescu.

      • Ieri am fost la magazinul Unirea. La iesire am avur surpriza ca sa vad o reclama la imobile construite de TREND RESIDENCE. Unul din acele „cearceafuri” care acopera fatada unui bloc intreg. Era pe blocul de vis-a-vis de magazinul Unirea pe aripa Calarasi. Cat costa mp costruit? 525 euro/mp +TVA (adica 5% cat este la constructii). Adica aprox 551 euro/mp. Asta acum in 2016. Asta era pretul de vanzare. Deci costurile de costructie sunt mult mai mici. Deci…..

  3. Da, o analiza corecta in mare;
    dar sa nu uitam ca totusi sistemul bancar a fost cel mai lacom si mai mizerabil, cu dobanzi mari, clauze abuzive si comisioane nejustificate, unele existand si astazi, cu ideea de a vinde unor ” recuperatori” creditele neperformante ,recuperatori care iti vand proprietatea unor apropiati pe sume derizorii fiindca tu oricum esti urmarit mai departe de banca pentru diferenta.
    Iar daca la un SRL se poate stinge datoria prin darea garantiilor catre banca, nu vad de ce nu se poate si la persoane fizice care, majoritatea s-au imprumutat fie ca sa aiba o locuinta ( visul vesnic de a fi proprietar , al romanului care nu are o piata de inchiriere de bun simt) sau pentru a-si rezolva alte probleme.
    Sa avem bun simt si corectitudine dar ….sa nu plangem sistemul bancar.

  4. Da, bancile au sarit parleazul rau de tot.
    Sa nu uitam si ca tot poporul s-a imprumutat, sau a fost imprumutat de FMI, nici nu stiu cum sa zic, cu vreo 10 mld de euro care au poposit drept pe mana lui Isarescu pentru capitalizarea bancilor, in afara de CEC, toate straine. Pe motiv ca altfel ne faceam praf cu totul. Dupa asta, bancherii si mai magari, dobanzi mari, profituri mari, nesimtire cat cuprinde.
    Autorul pare echilibrat in analiza lui, dar nu este. E de partea bancilor si el.
    Pentru ca nu spune un lucru simplu pe care il fac bancile.
    Si anume ca nu e normal sa cresti dobanzile si costurile atunci cand ele cresc pe piata, iar atunci cand scad pe piata, toata aceasta povara sa cada numai si numai pe client.
    Isarescu e dezamagitor.
    A pierdut ocazia sa taca.
    Am un copil care si-a luat o casa de peste 125.000 euro. Pentru ca atat ajunsesera apartamentele cu doua camere. Si imi spune ca daca banca nu va vrea sa renegocieze le pune cheile in brate. Dupa zece ani. De ce sa platesc eu, chiar daca pot s-o fac, o casa de trei-patru ori mai mult decat face ?
    Si ?
    N-are dreptate ?
    Isarescu ar da zece lei pe ceva de doi lei ?
    N-ar da, ar da trei, patru lei, dar nu zece.
    Cam asa vad eu lucrurile.

    • Cred ca legea asta ii va responsabiliza pe bancheri ca sa nu mai accepte evaluări supraevaluate doar de dragul de a da credite. Totodata cred ca ar trebui sa existe o lege care sa-i responsabilizeze si pe evaluatori.

  5. Articolul dvs seamna ca cel pe care l-ati numit smecher, adica este un articol scris de un bancher dar care vrea sa para mai uman, mai corect, dar pe fond este viciat si am sa va spun de ce? D-le, prin contractul de credit clientul si-a asumat riscul de dobanda, daca indicatorul de referinta in cazul dobanzilor variabile creste, automat va creste si dobanda si tot clientul si-a asumat riscul de schimb valutar, creste cursul de schimb, creste si rata platita bancii, iar banca prin toate contractele de credit si-a asumat riscul devalorizarii garantiei. Daca clientul si-a asumat cele doua riscuri mentionate mai sus si nu poate in nicio instanta sa invoce ca nu mai plateste intrucat a crescut indicatorul de referinta si nici nu poate invoca cresterea cursului de schimb, atunci de ce banca invoca ca nu vrea sa-si asume riscul devalorizarii garantiei? In contract banca a mentionat bunurile care sunt aduse drept garantie, ceea ce inseamna implicit ca numai acestea pot fi executate silit, altfel as dori sa va intreb d-lor de ce se mai mentioneaza garantia? Daca banca poate executa toate bunurile debitorului, de ce mai mentioneaza in contract bunurile imobile aduse drept garantie? Vedeti ca nu aveti dreptate!!! Vreti sa indulciti tonul si sa-i determinati pe clienti sa se culce pe o ureche, sa lase legea darii in plata in plata Domnului, dar in realitate, aceasta lege este mai mult decat necesara societatii romanesti, prin ea se vor stopa abuzurile bancilor, banca nu va mai putea mentiona in contract anumite bunuri aduse garatie pentru creditul acordat si executa tot ce prinde cum se intampla acum, mai ales ca banca si-a evaluat garantiile si tot ea a precizat ca aceste garantii sunt suficiente si indestulatoare pentru creditul acordat. Asa cum clientul nu se mai poate razgandi, tot la fel si banca nu mai poate sa-si reconsidere ulterior garantiile dupa bunul plac.

  6. De 26 ani la carma BNR a reusit sa faca di leul rpmanesc o moneda fara valoare,aceasta se cunoste din valoarea tov.Mugur Isarescu care a reusit in aceasta perioada sa falimenteze 12 banci cu capital romanesc si acum ne da lectii de finante in scopul personal al enumitor grupui din jurul lor.
    banca trebuie sa aiba aceeasi reponsabilitate atunci cand da creditul ca si cel care solicita.
    atunci vand a aprobat creditul a luta in calcul toate obligatiile celui care l-a solicitat.
    Cine a solicitaet creditul nu a stiut ca o sa vina criza mai mult bancile care prin relatiile international sa prevada acest dezastru.

LĂSAȚI UN MESAJ