Haosul din sistemul public nu este uniform distribuit

0
1534
parlament

Un participant la cursul Economia pe înțelesul tuturor ne-a rugat să explicăm de ce birocrația din Norvegia sau Franța merge mai bine decât cea din România, dat fiind că argumentele imposibilității calculului economic și al stimulentelor perverse oricum se aplică în cazul oricărui sector public.

Și așa mi-am amintit de cartea lui Albert Hirschman, Exit, Voice and Loyalty, unde autorul arată cum reacționează publicul în fața abuzurilor unor organizații. Mi-am amintit și de chestiunea “deficitului democratic” cu care se confruntă marile organizații politice. Și, mai cu seamă, am realizat că haosul din sectorul public nu este uniform distribuit – mai precis, că în România anumite segmente ale administrației publice par să fie relativ mai “raționale” decât altele.

Este clar că problema fundamentală a sectorului public este absența proprietății private și, de aici, lipsa stimulentelor de a conserva resursele, de a răspunde adecvat clienților, de a-ți da silința la muncă, de a nu fura; plus lipsa posibilității de a aloca rațional resursele, către beneficiarii care le apreciază cel mai mult – problema alocării fiind rezolvată pur și simplu prin decizia arbitrară a “dictatorului” (a șefului organizației), alocarea reflectând de fapt preferințele unei singure persoane. Dar îmi pare de asemenea clar că în anumite segmente ale sale sistemul public permite nașterea unor semnale (feedback) și fenomene care îi limitează abuzurile și risipa.

De exemplu, toți cei care au intrat într-o Direcție de Taxe și Impozite cred că au remarcat că funcționarii de acolo sunt destul de ocupați, cu dosare până peste cap. La fel la DRPCIV, unde schimbăm permisul sau înmatriculăm mașinile: funcționarii par să lucreze, nu să tragă chiulul, și totul seamănă cu activitatea dintr-o fabrică bine organizată. În schimb în școli domnește haosul, fiecare profesor este Dumnezeu, deciziile de notare sunt arbitrare și foarte variate. La fel în spitale, unde noaptea câte o asistentă de gardă se duce la culcare și uite așa ia foc spitalul… La fel în judecătorii, unde noianul de decizii greșite îi duce la exasperare pe oamenii care își caută dreptatea.

Am interacționat recent cu o agenție de reglementare și experiența a fost foarte proastă. Discreția cu care se iau decizii, lipsa oricărei justificări rezonabile, în general bătaia de joc cu care este tratat cetățeanul – toate acestea sunt colosale. Prin comparație, mi se pare că sistemul de urgență 112 funcționează foarte bine – chiar dacă o colegă îmi povestea recent cum a stat să aștepte toată noaptea sosirea unei ambulanțe, care într-un final a venit cu un medic care nu prea se putea deplasa(!).

Ce separă aceste sisteme? Ce le diferențiază? Interacțiunea cu publicul este un aspect. La Taxe și Impozite se stă la coadă, la fel la schimbarea permisului. Dacă lumea ar fi tratată abuziv atunci s-ar revolta imediat. Vă amintiți probabil ce scandal a fost când un politician a sărit coada. Mai mult, publicul poate semnaliza imediat câteva disfuncționalități ale sistemului – și așa s-au introdus bonurile de ordine. Între decizia Mega Image de a deschide o nouă casă de marcat la ore de vârf și decizia DRPCIV (mă rog, a ministrului…) de a prelungi programul de lucru pentru a face față fluxului de solicitări nu este nici o diferență. Pe scurt, acolo unde lumea dă nas în nas, în masă, cu “sistemul”, ea poate să Voice și încă destul de tare. La Taxe și Impozite am fost tratat bine după ce am aplicat această strategie, făcând scandal în holul instituției. La o altă circă financiară am beneficiat de clemența funcționarei – ea însăși sătulă probabil de hârțogăraia inutilă: ne-am înțeles ca oamenii, natural.

Cu totul altfel stau lucrurile într-o autoritate de reglementare, cu care interacționează doar un număr mic de persoane. Aici starea de subordonare în care se află cetățeanul față de birocrat este evidentă și, probabil, corupția defensivă este năucitoare. Marea masă a publicului nu știe cât de prost funcționează aceste instituții pentru că nu se lovește de activitatea lor. De asemenea, haosul din școli sau spitale este uriaș, corupția așijderea – acest fenomen datorându-se marjei mari de independență de care se bucură profesorul sau medicul. În aceste sisteme se aplică exact opusul dictonului “Clientul nostru, stăpânul nostru”.

Un alt factor de diferențiere între sisteme este conducerea relativ militarizată. Acolo unde funcționarii sunt atent supravegheați și unde au un plan de încasări pe care trebuie să-l respecte, ei își dau silința. Desigur, câteodată acest lucru este foarte prost pentru societate, de pildă în cazul polițiștilor care trebuie să îndeplinească planul de amenzi și ies la pândă cu radarul. Dar de multe ori conducerea cvasi-militarizată produce o anumită ordine, funcționarea sa este previzibilă: știi, de exemplu, că dacă te-ai așezat la coadă la ora 8 dimineața, vei ajunge să-ți ridici permisul la ora 14; în consecință, îți poți planifica restul vieții așa cum vei. Similar, haosul pare să fie limitat în ceea ce privește funcționarea penitenciarelor; închisorile sunt instituții publice însă nu observăm că pușcariașii evadează când au chef.

Spre deosebire, în instituțiile cu rol de autorizare și reglementare, precum în construcții, bezna este totală: habar nu ai când vei putea să-ți ridici certificatul de urbanism. Puterea cu care aceste agenții monopoliste țin în sclavie numărul redus de cetățeni care le trec pragul este copleșitoare. Povara birocratică explică de ce România este codașa Europei la natalitatea firmelor, la inițiativa antreprenorială.

În încheiere vă invit să reflectați la funcționarea parlamentului: între instituțiile publice, este el o instituție care funcționează relativ bine sau relativ prost? Mai degrabă prost, corect? Și în lumina celor spuse mai sus această constatare este firească. Parlamentul nu poate funcționa ca o armată, acolo gradul de autonomie al fiecăruia și puterea grupurilor de interese este mare. Așa am ajuns să avem o puzderie de legi, de reglementări speciale, de excepții. Parlamentul nici nu deliberează în piața publică, ci într-un buncăr luxos – acest lucru mi se pare elocvent! Dacă discuțiile parlamentare s-ar ține în Piața Victoriei și accesul publicului ar fi liber, dacă politicienii nu ar mai beneficia de gărzi de corp, atunci cu siguranță ar guverna un pic mai responsabil.

***

Deci, de ce birocrația din Norvegia sau Franța funcționează mai bine decât cea din România? Un motiv ar fi transparența. Dar cine a impus transparența în cazul lor (fiindcă funcționarii nu au acest interes)? Niște cetățeni puternici, care se simt proprietari. Instituții care permit cetățenilor să vocifereze, să-și afirme drepturile, să ia la rost statul – deci instituții incluzive.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here