5 avantaje ale teoriilor conspirației

0
1106

Motto: „The truth is out there” (X Files)

Teoriile conspirației nu au o imagine prea bună, în ciuda popularității lor. Nu de puține ori când cineva vrea să discrediteze o explicație este să spună condescendent „hai că asta e deja conspirație”!, sugerând cumva o interpretare exagerată. Uneori, termenul „paranoia” desemnează un delir cronic de interpretare, sistematizat, cu o conservare aparentă a clarității logicii și gândirii (Dex).

1. Individualismul metodologic este un prim avantaj al teoriilor conspirației. În aceste teorii conspiră indivizi, nu entități agregate ca voința neamului, cererea agregată, spiritul național etc. Actorii sunt indivizi concreți, cu nume și prenume, chiar dacă de cele mai multe ori sunt invocate organizații: Illuminati, Masoneria etc. Etimologic termenul „conspirație” vine din latină și sugerează ideea de grup: con-spirare = a respira cu, con = cu, spirare = a respira (Coady, 2006, 1). Conspirația nu este ceva autist. În teoriile conspirației forțele malefice sunt persoane, chiar dacă acestea conspiră în grupuri.

Individualismul metodologic este o asumpție metodologică destul de acceptată în științele sociale și este un merit al teoriilor conspirației că operează cu ea. Teoriile conspirației identifică în mod corect agenții, entitățile care acționează ca indivizi, chiar dacă ei pot fi politicieni, oameni de afaceri sau extratereștrii.

2. Teoriile conspirației sunt testabile. Un lucru care enervează adversarii teoriilor conspirațiilor este că eventualele contraexemple nu duc la respingerea lor, ci întăresc teoria. Sunt teorii care par imune la critică, la încercări de a le falsifica (Horwitz, 2010a; Keeley, 2006, 54; Popper, 2006, 14; Sunstein, 2008, 3).

conspiratie

Să spunem că avem teoria conspirației „Elvis trăiește” și o persoană aduce niște documente suplimentare care confirmă versiunea oficială că Elvis a murit de inimă la 42  de ani datorită unui stil de viață nesănătos. Aici conspiraționistul nu va spune, „da, recunosc, am greșit, am fost în eroare”, ci  va replica: „vă dați seama cât de mare este conspirația? Au corupt până și cutare laborator sau instituție care a adus documentul”. Inclusiv critica teoriei conspirației poate fi o conspirație.

Situația ar fi asemănătoare cu cea a scepticismului privind existența unei lumi externe, unde orice contraexemplu aș aduce, scepticul va spune că și acesta e o iluzie. La obiecția „uite o găină, prin urmare există o realitate exterioară, nu totul este o iluzie”, scepticul va spune că și această găină este o iluzie. O poantă filosofică care ilustrează acest lucru este legată de idealismul lui Berkeley, de pe la 1700. Berkeley susține oarecum similar scepticului că nu există obiecte materiale, ci doar idei imprimate în minte. La obiecția unui contemporan „înțeleg că mănânc idei de cartofi, nu cartofi, dar cum se face că mă satur?”, replica sa a fost „păi, ai și ideea de săturare”. Versiuni la zi ale situației demonului lui Descartes, un scepticism electronic sunt exemplul lui Putnam cu creierele într-o cuvă (Putnam, 1990, 110-113) unde un savant nebun ne creează iluzia unei lumii externe sau Matrix.

Falsificaționismul înseamnă că în principiu pot da jos o teorie prin observații, prin fapte. De exemplu, am o teorie în fizică potrivit căreia nu există găuri negre, dacă teoria ar fi adevărată. Însă observ, văd că de fapt există găuri negre. Prin urmare, resping teoria via un raționament de tip modus tollen de tipul p implică q, non q, prin urmare non p, unde p = teoria și q = fapt. Și spun că teoria a fost falsificată. Dacă un contraexemplu nu dă jos teoria spun că este coroborată, că a rezistat testelor empirice. Pentru critici un defect al teoriilor conspirației ar fi această imunitatea la falsificare, imunitate împărtășită cu formele tradiționale de scepticism. Acestea ar fi o structură epistemică mutantă și greu de ucis.

Teoriile conspirației sunt însă falsificabile. De exemplu, o teorie răspândită este că atacul de World Trade Center a fost un „inside job”. Putem avea o polemică între ingineri conspiraționiști și ingineri oficiali care să tranșeze dacă într-adevăr căderea turnurilor gemene din New York în versiunea oficială este compatibilă cu ce știm din fizică, despre rezistența materialelor etc. Indiferent de rezultat, important este că această teorie este  conspirație este falsificabilă.

Sunt diverse căi prin care pot ieși din această fundătură epistemică sceptică în care nu știu care e realitatea adevărată: demonul se poate milui să-mi arate adevărul sau îl pot descoperi pe cont propriu ca în Matrix sau Truman Show. Indiferent de metodă, problema poate fi în principiu decisă empiric. Prin urmare, teoria are falsificatori potențiali. Falsificaționismul poate fi valabil chiar în situația de scepticism radical. Chiar și acesta poate fi falsificat dacă descoperi pe undeva ușa interzisă, adică mecanismul prin care sunt produse simulările. De exemplu, în Matrix, Morpheus înțelege procesul prin mașinile întrețineau realitatea artificială și exploatau oamenii. La fel este un fapt că o persoană anume l-a asasinat sau nu pe Kennedy. Explicația conspirativă este falsificabilă.

Și în aceste versiuni de scepticism radical există lucruri certe. Scepticul asumă existența unei lumi reale, care deocamdată rămâne ascunsă. Scepticismul lui este epistemic (lumea noastră este o iluzie), nu ontologic (există o lume reală dincolo de simulare). El însuși are certitudini și pare potrivită formula că îndoiala se termină undeva (Wittgenstein, 1969, par.625). Scepticul are un reper în funcție de care vede lumea ca simulare. Reperul este lumea reală din spate, unde există magicianul, demonul rău, mașinile din Matrix etc.

Diferența conspirațiilor de miracole este că aici nu trebuie să contest legile naturii, însă așa fel încât să fie nevoie de intervenția unei ființe atotputernice, care să le altereze temporar, de exemplu, pentru preschimbarea apei în vin. Pot avea o discuție pe legile actuale unde mă întreb dacă într-adevăr prăbușirea celor două turnuri gemene este compatibilă cu ele.

E irelevant gradul de acceptabilitate al conspiraționistului al falsificatorilor potențiali. Esențial e că pot testa, cel puțin în principiu, teoriile conspirației. Am adus un contraexemplu care pare adevărat, prin urmare teoria este falsificabilă. Conspirațiile conțin fapte, faptul privilegiat ținând de întâlnirile celor care conspiră. Aici Popper trece cu vedere distincția clasică între logic-psihologic a lui Frege, reformulată de Reichenbach ca distincția între contextul genezei și cel al întemeierii. Pointul acestei distincții este că atunci când evaluăm o teorie, contează doar aspectele logice, care țin de contextul întemeierii, relația teorie-fapte. Aspectele psihologice precum faptul că savantul care a produs teoria era trist în luna octombrie sau îi plăcea băutura sunt irelevante pentru adevărul și testabilitatea teoriei. Nu contează decât relația logică fapte-teorii: teoria poate fi consistentă cu faptele (confirmare) sau în dezacord cu ele (falsificare). Întrucât suntem oameni oricum prima reacția a savantului va fi să sară în apărarea propriei teorii. Însă este un lucru irelevant pentru adevărul ei. La fel poate fi taxată și replierea adeptului teoriei conspirației când spune despre cutare falsificator potențial că este tot o conspirație și nu ar fi valid. Să fie sănătos! Teoria conspirației a fost falsificată, dacă faptul invocat de oponent este decisiv.

O structură similară vede Popper în marxism, unde orice critici ai aduce, ți se spune că nu este adevărat, pentru că ești dușman de clasă. Argumente precum cel al calculului economic al lui Mises sau cel al cunoașterii dispersate al lui Hayek împotriva comunismului nu sunt valide pentru că autorii sunt dușmani de clasă, sunt burghezi. La fel se întâmplă în cazul psihanalizei. Cutare argument al tău împotriva psihanalizei maschează fixații libidinale sau alte chestii care-ți invalidează opinia. Aici se poate spune că Marx a făcut niște predicții privind evoluția viitoare a societății spre comunism, spunând de exemplu, că acesta va apărea mai întâi în Vest, apoi în Est. Ori această predicție a fost infirmată de fapt comunismul având loc la Răsărit. Prin urmare, marxismul are falsificatori potențiali și avea dreptate lumea să vorbească de „socialism științific”. Similar pot fi amendate predicțiile marxiste, de exemplu cele derivate din teoria valorii muncă. Defectul marxismului este că e fals, nu că nu e falsificabil.

Afirmații conspiraționiste precum Ceaușescu trăiește pe o insulă pustie, Bruce Lee a murit în cutare mod, Merkel și Theresa May sunt în Illuminati pentru că au un anumit simbolism al mâinilor etc (Dailymail, 2016), sunt testabile, deoarece au un conținut empiric, indiferent cât de greu este să testez practic sau nu am niște contraexemple la îndemână. Sunt propoziții empirice și ca orice propoziție empirică este supusă adevărului și falsului.

3. Problema adevărului. Unele teorii ale conspirației s-au dovedit a fi adevărate cum ar fi Watergate (Clarke, 2006, 81) sau foametea din Ucraina (Pidgen, 2006, 36). În cazul foametei din Ucraina am avut o decizie deliberată a lui Stalin, în ciuda scepticismului inițial față de această ipoteză (Pidgen, 2006, 36), nu a fost doar un missmatch între cerere și ofertă de care vorbesc intelectuali ca Hayek când analizează sistemele socialiste. Holocaustul a fost inițial o teorie a conspirației. În momentul în care naziștii au ocupat Europa versiunea revizionistă era cea oficială iar credința în Holocaust era teorie a conspirației (Coady, 2006b, 122). Întrucât căutarea adevărului este mai importantă decât cutare sau cutare inhibiție metodologică, prin urmare trebuie să fie avute în vedere și astfel de surse de cunoaștere care sunt teoriile conspirației.

4. O antropologie realistă. Teoriile conspirației nu au o imagine optimistă asupra ființei umane. Majoritatea conspirațiilor sunt malefice (Basham, 2006, 61). „Follow the money” pare un scenariu mai realist decât să crezi că politicienii și birocrații urmăresc binele public.

Uneori se face distincția între școala de gândire public choice care ar fi o chestie respectabilă, de exemplu, James Buchanan a luat premiul Nobel pentru economie în 1986 și teoriile conspirației, care ar fi o chestiune neserioasă. O diferență între cele două ar fi că în timp ce public choice operează cu asumpția interesului propriu, interes care poate fi egoist sau altruist, în teoriile conspirației interesul propriu este întotdeauna egoist, malefic (Horwitz, 2010b).

Un răspuns la această obiecție este că dacă te uiți la ce face popa, nu la ce zice, dacă urmărești analizele public choice legate de afacerile cu statul, birocrație etc, politica fără romantism, aceștia văd mereu interese materiale, egoiste dincolo de intențiile nobile, dincolo de ipocrizia oficială. Aceștia demistifică intențiile reale dincolo de politicile publice și idealurile oficiale. Preferința demonstrată în analizele public choice este pentru interese egoiste. Un politican vrea să facă bani vorbind despre lucruri nobile cum ar fi ajutorarea săracilor, punând în față cauze nobile. Altfel, cineva altruist nu ar cere  prețuri nesimțite în cutare contract cu statul, pentru că vrea să rămână mai multe resurse pentru alte cauze altruiste. Așadar teoriile conspirației oferă o imagine mai realistă asupra naturii umane decât cea optimistă asumată în diverse forme de socialism.

Pentru Rothbard teoreticienii conspirației procedează corect atunci când pun întrebarea quid bono, cui servește? (Rothbard, 2008). Să presupunem că avem o țară unde la un moment dat trece o lege ca supermarketurile trebuie să aibă 51% de produse din acea țară. Conspiraționistul se întreabă: quid bono? cui servește?, interogație care trimite destul de repede la lobby-ul producătorilor autohtoni. Pentru Rothbard însă ei greșesc pentru că nu urmăresc mai departe verificarea teoriei, după ce au constat că de o politică beneficiază x și y (Rothbard, 2008). După ce au identificat intențiile malefice aceștia nu documentează întotdeauna aceste interese, uitând că supiciunea inițială nu este decât o ipoteză, care trebuie coroborată cu faptele (Rothbard, 2008).

Un alt defect al teoriilor conspirațiilor ar fi că unifică conspirațiile într-o conspirație gigant, fără să vadă că există mai multe blocuri de putere (Rothbard, 2008). Această unificare într-o mare conspirație atrage frecvent acuza de paranoia și mania persecuției. Nu e însă necesar să avem o conspirație unică. Producătorii de cartofi nu se coordonează cu cei de roșii. Uneori vedem politici publice nu doar diferite, ci contradictorii: de exemplu, subvenționarea zahărului și porumbului, concomitent cu programe de reducere a obezității. Explicația este că spăgile vin pe trasee diferite, nu sunt coordonate, iar grupurile de interese funcționează relativ descentralizat, cum se întâmplă cu unele celule teroriste.

În plus, o slăbiciune a teoriilor conspirațiilor este că tind să explice totul prin intenții malefice, ignorând problema consecințelor neintenționate. Multe rezultate rele pot fi consecințe neintenționte (Bidinotto, 1995; Horwitz, 2010; Popper, 2006, 16; Sunstein, 2008, 6). Intenții bune pot duce la rezultate proaste. De exemplu, creșterea salariului minim produce șomaj, deși intenția inițiatorilor era bună, să ajute oameni amărâți. Problema nu e intenția malefică, ci teoria economică greșită folosită. Aceste critici legate, pot fi aduse și stângii contemporane, care insistă pe intenții, mai degrabă decât pe analiza relațiilor cauzale, a legilor economice care duc la anumite rezultate. Sau pot avea situația când vreau să vând o casă într-un sat și deodată apar și alți vânzători. Îmi scade prețul și nu sunt mulțumit cu situația, însă noii vânzători au produs neintenționat acest rezultat. Prețul scăzut a fost consecință neintenționată a creșterii ofertei de case scoase la vânzare (Popper, 2006, 16). Așa teoriile conspirației ar conține asumpția că poți planifica centralizat economia. De aceea ar fi o formă de socialism prin contrast cu o perspectivă liberală a ordinii spontane pe linia lui Hayek (Horwitz, 2010a). Aceasta este și o critică standard la adresa teoriilor conspirațiilor că alocă prea multă putere unor decidenți. Aici se poate răspunde că într-adevăr nu pot controla legile economice, dar pot controla, de exemplu, afacerile cu statul.

5. Teoriile conspirației sunt anti-establihment. Și un nazist poate fi anti-establishment (Rothbard, 2011). La fel pot fi cei care vor să întoarcem la perioada inchiziției (Rothbard, 2011), deci nu e o calitate în sine să fii antisistem. Mai contează și conținutul teoriei politice alternative. Dacă acesta e, de exemplu, comunismul, mai bine lipsă. Și o parte din stânga contemporană are drept regret că de ce nu avem mai mult comunism și privesc cu individie Europa de Est. Și stânga americană mai comunistă este antisistem, sistemul, establishmentul fiind social-democrația. Este o realitate că social-democrația contemporană este mult mai liberală, mai respirabilă decât social-democrația de secol XIX, care era comunistă, diferențele sale de comunism fiind pur tactice, nu pe conținut (și ei vroiau colectivizarea mijloacelor de producție): trebuie să trecem la comunism nu printr-o confiscare violentă a mijloacelor de producție (=revoluție), ci prin alegeri democratice. Uneori aceste preferințe politice socialiste se reflectă și în accidente biografice. De exemplu, ex-candidatul prezidențial Bernie Sanders și-a petrecut luna de miere la Moscova (DiLorenzo, 2016) în vremuri tulburi, contondente, când acolo chiar se construia socialismul.

Statul e deranjat doar de conspirațiile antistat. Altfel folosește bine-merci teorii ale conspirației. Există conspirații pro stat, conspirații corecte politic. De exemplu, în cazul inflației se dă vina pe patroni, sindicate etc pentru creșterea prețurilor, deși cauza este creșterea masei monetare, adică a ofertei de bani (Gwartney, 2008, 84). La fel sunt cartelurile amendate de Concurență, unde patronii se înțeleg asupra prețului, înțelegere de care vorbea și un clasic ca Adam Smith (Smith 2007, 84). Și sistemul folosește teorii ale conspirației, însă nu e mulțumit când acestea sunt antistat.

Pentru unii intelectuali de stat cum este Cass Sunstein, oficial în administrația Obama, teoriile conspirației subminează dezbatere democratică sau în cazuri extreme creează și alimentează violența (Sunstein, 2008, 14). Dacă statul poate limita răspândirea lor, ar trebui să o facă (Sunstein, 2008, 14). Sunstein recomandă infiltrarea grupurilor conspiraționiste pentru contracararea lor (Sunstein, 2008, 1), deși inventariază și posibilitatea interzicerii lor (Sunstein, 2008, 14). Rostul acestei infiltrări ar fi să  introducă îndoieli privind bazele factuale și logice ale teoriilor conspirațiilor (Sunstein, 2008, 22), pentru a introduce diversitate cognitivă în aceste grupuri (Sunstein, 2008, 23). E un caz școală în care un om de stânga interesat de participare dorește inclusiv participarea agenților CIA pentru a asigura diversitatea cognitivă în mediile în care se propagă teorii ale conspirației (de exemplu, pe forumuri). Apoi nu e prima dată când new left înțelege prin diversitate consolidarea învățăturilor oficiale.

Teoriile conspirației cresc șansele să găsești explicația corectă, făcând acest prim pas de dezacord față de interpretările oficiale. Teoriile conspirației, oricât de fanteziste ar fi, induc un scepticism față de intențiile, interpretările și teoriile oficiale și funcționează ca niște anticorpi. Sunt mulți oameni care confundă scepticismul cu repetarea și întărirea versiunii oficiale (Elinoff, 2010). Scepticismul teoriilor conspirației nu este unul radical, ci unul selectiv, față de anumite interpretări oficiale, față de establishment. Cum afirma un fost angajat al Departamentului de Stat din SUA (Blum): „oricât ai fi de paranoic, ce face statul e cu mult mai rău”. Aceste riscuri există și în funcționarea sistemului bancar. Așa cum spunea un prieten: „Nu cred deloc în conspirații, dar știu că în lumea asta sunt 20 de bănci”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ