Când văd poza asta – știu ce este în spatele ei – știu logistica și costul, știu că așa ceva nu este ce ni se spune, nu este “voința oamenilor” – stiu prea bine că este cultul personalității în care dictatorii se scaldă cu mare – foarte mare, plăcere. Toți, fără distincție, de parcă asta-i marca dictaturii. Priviți cu atenție poza, ea arată un Erdogan tânăr – așa bărbătos în imaginația turcă și așa cum se crede el astăzi. Întotdeauna vor fi destui căței de serviciu stând pe-aproape de marele conducător pentru a-și arăta supunerea – și-n același timp, pentru a-i pedepsi pe cei ce nu văd ce văd ei… Întotdeauna. Mi-aduc aminte de toate adunările populare “spontane”, de toate tablourile cu El și Ea și cum erau ajustate pentru vârsta bărbăției și puterii. Mi-aduc aminte și de toate grupurile muncitorești, de bilețelele după care învățau strigătul-patriotic către marele conducător. Mi-aduc aminte de grija cu care ne uitam atent – foarte atent, după muncitorii care credeau că sunt acolo doar pentru a lipsi de la muncă. Mama lor de derbedei. Mi-aduc aminte de prea multe ca să pot spune aici. Da voi știți toate astea, doar că timpul le-a estompat aproape de tot, ca și cum n-ar fi fost niciodată.
În Turcia, fără o intervenție în ceasul al doisprezecelea, nu mai este cale de întoarcere. Dacă Erdogan reușește, atunci nu va mai fi cale de oprire a celorlalți care deja așteaptă să vadă dacă se poate sau nu, dacă cel mai mare stat musulman ce-a fost odată, se regrupează din nou. De data asta este de 10 ori mai puternic militar și economic. De zece ori mai credibil de urmat. Și care – peste toate, mai este și singurul stat islamist care știe toate detaliile armatelor reunite ale creștinismului. Cum spuneam ieri – am creat un monstru, vorba unui vechi prieten de suflet – ce facem cu el?
Enjoy :))
