Cu declarațiile lui împotriva imigranților, în mod particular musulmani și mexicani, cu incorectitudinea politică și insultele pe care le împarte nu numai altor actori politici, ci și presei, cu minciunile de toate felurile pe care își sprijină argumentațiile, Donald Trump pare de neoprit în marșul pentru nominalizarea republicanilor la candidatura la președinția SUA. Interesant e faptul că miliardarul și-a construit succesul demagogic manipulând cu inteligență chiar media care e de regulă subiect în frazele despre manipulare.
Trump este construit dintr-un aluat de demagog care prosperă chiar pe seama presei, pe care adesea o ostilizează cu declarații critice care merg până la insulte. Notabil e faptul că o spunechiar un jurnalist american pe nume Nicholas Kristof, în New York Times, într-un comentariu autocritic intitulat Partea mea de rușine: Trump a fost creat și de media. Magnatul american, unul din puținii miliardari care s-au vândut publicului printr-un efort constant de a se situa în atenția media, a prosperat politic așa cum au făcut-o la noi Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali. O analiză a aceluiași NYTimes, citată tot de Kristof, afirmă că Trump a obținut ceea ce se numește earned media (reflectare neplătită în presă) în valoare de 1,9 miliarde de dolari, de aproape 200 de ori mai mult decât bugetul investit de candidat în reclamă. Editorialistul de la New York Times recapitulează despre trei mari greșeli făcute de presă. Prima e aceea de a-l fi preluat la modul cinic, din nevoia de audiență. A doua, de a nu-l fi luat în serios, la începuturile campaniei pentru nominalizarea Partidului Republican, cu speranța că preluarea gogoșilor și insultelor emise de Trump ar fi putut să-l ridiculizeze și, în fine, al treilea lucru – faptul că media nu a verificat suficient (așa-numitul fact checking) declarațiile candidatului.
Dacă primele două erori surprind mai puțin, pare ciudat faptul că o presă exactă și plină de resurse, ca aceea americană, a trecut atât de ușor peste erorile intenționate din discursurile lui Trump. Explicația o găsim în Slate, care a avut ideea de a transforma ziariștii care relatează campania lui Trump în subiecte, într-un articol semnat de Seth Stevenson. Stevenson vorbește despre atmosfera depresivă și intimidantă în care lucrează jurnaliștii acreditați pe lângă Trump, nu odată închiși într-un fel de țarc, pe deasupra căruia susținătorii politicianului le aruncă insulte. Dincolo de asta, a relata despre Trump este o experiență atipică pentru jurnaliștii de politic americani. Unul din reporterii intervievați se plânge de faptul că demontarea minciunilor emise de politician nu mai e de interes pentru public: „De câte ori poți scrie că o declarație e neadevărată? De la un punct încolo, minciuna nu mai e știre”, cu atât mai mult cu cât demontarea ei în presă nu îl împiedică pe Trump să o repete. „Verificam tot ce spunea, în fiecare zi, dar de la un punct încolo nu am mai putut ține pasul”, se plânge un alt reporter, iar Stevenson amintește că Politico a contabilizat nu mai puțin de 60 de minciuni într-o singură săptămână.
Simptomatic e modul cum lucrează cu media Trump: nu există un birou de presă complet, ci doar un fost top model pe nume Hope Hicks, care îndeplinește funcția de manager de comunicare, dar se rezumă la a trimite e-mail-uri cu comunicate. Jurnaliștii o descriu ca pe o persoană greu accesibilă, genul „cu care nu poți lua cina”. Față de felul de a face lucrurile al altor candidați, Trump este mai accesibil pentru jurnaliștii-celebrități, dar în lipsa unui aparat de presă mai extins, pe seama căruia să lase o parte dintre răspunsuri, acestea vin incomplet sau nu vin.
Una peste alta, Trump a găsit în campanie o presă la fel de nepregătită pe cât de pregătit era electoratul pentru afirmațiile și metodele lui ieșite din făgaș. Singura consolare vine din faptul că miliardarul pare a-și fi construit un personaj mai violent, ticălos și stupid decât este în realitate. Dacă va obține nominalizarea Partidului Republican – iar acum, în interior, există încercări de blocare a acesteia – discursul lui s-ar putea schimba substanțial în campania națională, în care trebuie să atragă alegători mai echilibrați și indeciși între el și candidatul democrat. Ar fi o dovadă substanțială că ne aflăm în fața unui om mai complex și versatil decât pare. Dar cine spune că speranțele și optimismul funcționează în politică?
Articol scris pentru ediția de joi, 31 martie, a săptămânalului Dilema veche. Fotografie de Gage Skidmore.
Citeste si Comanescu.ro
