Realitatea virala pe care tinerii nu o inteleg

0
358

O angajată a companiei Yelp/Eat24 a postat săptămâna trecută pe blogul personal un text adresat CEO-ului Yelp, Jeremy Stoppelman, prin care se plângea de salariul mic pe care aceasta ajunsese să-l primească – aproximativ 8 dolari/oră, după reţinerea tuturor taxelor, scrie Business Insider.

La doar câteva ore de la postarea iniţială, tânăra a revenit cu un nou comentariu prin care anunţa că fusese concediată, născând astfel o dezbatere aprinsă despre traiul costisitor pe care este nevoită să-l îndure în cartierul Bay Area, şi despre cum salariile angajaţilor aflaţi la început în companiile mari ar trebui să fie cu mult mai consistente.

Scrisoarea primită ca răspuns de fosta angajată Yelp, Talia Jane, de la o altă tânără, a fost însă amănuntul care a transformat această poveste într-una virală. Cu acordul site-ului original, aceasta a fost republicată şi transmisă integral mai jos.

„Dragă Talia Jane,

După ce am citit articolul în care detaliai chinul absolut cu care te-ai confruntat în perioada în care ai muncit pentru o companie din Bay Area, am simţit o nevoie imperativă de a-ţi răspunde cu privire la îngrijorări şi, în special, la ajutorul financiar de care în mod evident ai nevoie. După mine, pare că te simţi ca după un cutremur Haitian extrem de puternic, aşa că m-am gândit să-ţi ofer câteva sfaturi pe care să le citeşti în timp ce savurezi bourbonul incredibil de scump pe care l-ai fotografiat şi postat pe contul tău de Instagram, dar şi în timp ce mânânci acea punga de orez – probabil singurul produs pe care ţi l-ai mai putut permite pe lângă băutura aceea!

Numele meu este Stefanie. Nu sunt cu mult mai mare decât tine. Peste trei săptămâni voi împlini 30 de ani. Pare însă că a trecut o viaţă de când eram studentă în anul II de facultate şi plângeam în apartament cu gândul că nu voi mai putea vreodată să înţeleg versurile melodiilor Baba O’Riley sau Scenes from an Italian Restaurant. Dar iată-mă acum, aici, o supravieţuitoare a acelor perioade în care aveam doar 20 de ani, depăşite totuşi cu ceva graţie şi multă umilinţă.

Cu toate acestea, în ciuda diferenţei de vârstă dintre noi, de mai puţin de un deceniu, pare că ne aflăm la lumi depărtare una de cealaltă atunci când ne referim la conceptul de etică a muncii. Însă, cumva, lucrul acesta nu mă surprinde. Acei cinci ani sunt extrem de importanţi.

Pe când aveam 22 de ani, am fost concediată de la un job ce presupunea muncă de birou. Prima mea slujbă de după facultate. Am fost alungată în lumea celor care îşi căutau un loc de muncă la trei săptămâni după ce Lehman Brothers s-a prăbuşit şi cu două luni înainte ca întreaga economie să pice în cădere liberă. Dar în seara aceea de Halloween, când am fost dată afară, tânără, confuză şi speriată, am rătăcit prin barul în care servea un prieten vechi de familie, irlandez, în speranţa că voi primi de la el băutură şi nişte sfaturi.

Eram absolventă de litere. Nici nu eram sigură ce voiam să fac cu studiile astea. Să lucrez în marketing? Să încerc iar cu jurnalismul? PR? Nu aveam nicio idee. Tot ce ştiam era că visul meu de a mă muta şi de a locui în New York cu prietenii tocmai fusese demolat.

Acultându-mi problemele, aşa cum majoritatea barmanilor tind să facă, Mike a plecat puţin şi s-a întors de mână cu managerul general al restaurantului. După ce-am revenit la un interviu câteva zile mai târziu, mi s-a oferit un post de hostesse, de două zile pe săptămână, plătit cu 15 dolari/oră (ceea ce însemna, după plata tuturor taxelor, 168 de dolari/săptămână). Am fost de acord. Era ceva temporar, dar era mai bine decât să nu fac nimic. Mi-am spus că voi face asta în vreme ce voi căuta un alt job, unul demn de mine, de care mama să poată fi mândră. Un job care să îmi pună în valoare cunoştiinţele mele avansate de limba engleză şi mai ales studiile mele în literatură.

Habar nu aveam că, în doar o lună, aveam să caut un job alături de mii de bărbaţi şi femei care fuseseră în acea industrie vreme de zece, 15, poate chiar 30 de ani. Şi că posturile pe care mi le ofereau nu erau decât cele de internship, neplătite. Situaţie pe care pur şi simplu nu mi-o permiteam. Desigur, ar fi fost minunat să le spun oamenilor că lucrez pentru Conde Nast sau Vogue, dar ceea ce nu mai era atât de minunat era faptul că nu-mi permiteam să fac o muncă de sclav, chiar dacă m-ar fi ajutat mai târziu la CV. Realitatea a învins, iar eu am fost nevoită să accept lucrul acesta. Aşa că am lucrat într-un restaurant.

Nouă luni mai târziu, după ce am locuit cu mama şi am muncit în picioare, la un pupitru de hostess, ducând clienţii la mesele lor, întâlnindu-mă cu foştii colegi de clasă din liceu care lucrau în domeniul financiar sau în PR şi care îmi călcau orgoliul în picioare cu poveşti (în general mincinoase) despre joburile lor „minunate”, mi s-a oferit posibilitatea unei ture de seară, pe post de ospătar la o petrecere de cocktail. Bineînţeles că se întâmpla în cea mai proastă seară a săptămânii. Bineînţeles că nu mai pregătisem niciodată o băutură înainte. Dar ar fi însemnat un câştig în plus de cel puţin 200 de dolari şi care ar fi putut ajunge până la 400 de dolari pe săptămână. Aşa că am acceptat. Iar banii pe care i-am câştigat în plus şi pentru care am avut de-a face cu un fost coleg de liceu pe care l-am servit (a lucrat pentru banca Barclays Capital) şi care a făcut comentarii răutăcioase despre cum „pare că mă descurc de minune în viaţă”, într-un final au meritat. Chiar dacă am mers după şi am plâns în camerele private de petreceri de la restaurant şi m-am întrebat cum am ajuns să strâng farfuriile oamenilor cu care am fost în acelaşi liceu.

La şase luni după acest eveniment, mi s-au oferit turele de barman de weekend, pentru luna decembrie. Ore suplimentare, mult stres, miroseam a bere veche în cea mai mare parte a timpului. Am ratat şi ajunul Crăciunului, ziua de Crăciun şi ajunul noului an pe care le-aş fi petrecut alături de familie şi prieteni. Dar am acceptat şi am văzut şi acest lucru ca pe o oportunitate. Iar dintr-o dată, după aproximativ un an muncit aşa, am început să fac suficienţi bani cât să pot trăi. Şi după alţi câţiva ani, am început să fac suficienţi bani încât să pot trăi chiar bine.

Un an mai târziu, câştigam suficienţi bani încât să mă mut în New York cu cea mai bună prietenă. Lucram patru zile pe săptămână, ajungând la un salariu între 50.000 şi 60.000 de dolari pe an – mult mai mult decât mulţi dintre foştii colegi de clasă, cu un program mult mai flexibil şi cu ore mult mai bune. Ajunsesem în stare să călătoresc de trei ori pe an, să ies cu prietenii, să plătesc o chirie şi să-mi plătesc mâncarea. Iar mai presus de toate, mi se oferise şansa să scriu. La vârsta de 26 de ani, am semnat un contract cu United Talent Agency din Los Angeles şi mi-am început cariera de scenaristă în televiziune.

Toate astea pentru mine au fost posibile nu din prima lună muncită într-un restaurant, ci abia după ce am stat ore peste program, am făcut sacrificii şi mi-am călcat pe mândrie pentru a-mi îndeplini scopul şi pentru a-mi da seama ce vreau să fac şi cum vreau să fac. Am renunţat la vacanţe cu familia pentru a munci ture în plus şi pentru a face bacşiş mai mare. Am avut de-a face cu oameni care îmi adresau comentarii răutăcioase, oameni care îşi imaginau că sunt doar o o altă fată dornică să devină actriţă, presupunând că nu am urmat cursurile vreunei facultăţi şi că ţelul meu în viaţă este doar acela de a face bani. Am trăit cu mama, prima mea colegă de apartament, şi m-am mutat apoi cu alţi doi – pentru că a trăi în New York singur este un lux, o opţiune pe care mi-era imposibil să mi-o permit. Am făcut naveta câteva 40 de minute dus şi 40 de minute întors în fiecare zi, uneori pierzând trenul de seară şi fiind nevoită să aştept în staţie încă două ore pentru a ajunge acasă. A trebuit să îndur privirile compătimitoare ale foştilor colegi de clasă sau pe cele ale părinţilor acestora când mă zăreau la standul de hostess, râzând în sinea mea ştiind că odraslele lor erau nişte dependenţi de droguri care îşi urau joburile „minunate”. Mi-am ispăşit soarta. Am făcut ce-am avut de făcut pentru a supravieţui, cu ajutorul familiei mele. Am fost recunoscătoare şi am muncit cât de mult am putut, chiar dacă era un job care îmi punea la îndoială capacităţile. Şi am reuşit tocmai datorită acestor lucruri.

Dacă ai fi încetat cu toate smiorcăielile pline de desconsideraţie despre cum trebuie să-ţi plăteşti asigurarea de sănătate şi celelalte cheltuieli costisitoare, spunând că ai acceptat un post la Starbucks, sau unul de ospătar pentru a câştiga ceva bani în timp ce îţi cauţi un alt loc de muncă – lucru care necesită cunoştinţe deţinute de orice tânăr cu un cont de Twitter – poate m-aş fi îndurat de tine.

Dacă ai fi spus că te-ai mutat cu câţiva colegi de apartament pentru a mai reduce din costuri, că ai încercat să scazi cheltuielile în moduri practice şi că ai aplicat pentru mai multe joburi menite să-ţi aducă un venit şi să te ajute să creşti, aş fi spus „uite, ea încearcă.” Dar tu nu eşti decât o fată tânără, de culoare albă, vorbitoare de limba engleză, cu o diplomă şi cu o familie care probabil o ajută pe moment cu cheltuielile, care cere bani de la străini în timp ce stă în fund căutând locuri de muncă pentru care nu e suficient de pregătită şi plângându-se de locuinţa ei, probabil din faţa unui laptop drăguţ.

Pentru tine, situaţia asta este mult mai bună decât aceea în care accepţi un job într-un restaurant, sau într-o cafenea sau într-un fast-food. Şi asta nu e doar o problemă a ta, ci o problemă a multor persoane de vârsta ta. Tu crezi, cumva, că este mai impresionant să ceri bani de la străini postând o scrisoare deschisă lacrimogenă, în loc să pui pe tine pantalonii de adult şi să accepţi un post care ţi s-ar putea părea ruşinos, dar care te-ar ajuta să te descurci măcar o perioadă. Şi pentru că sunt cineva care nu doar că a acceptat „un job ruşinos”, dar care a mai şi izbândit cu el, a făcut bani cu şi şi-a fondat o carieră pe care a urmat-o mai departe, ma consider absolut dezgustată de atitudinea ta.

A fi absolvent de litere nu este o problemă. Salariul minim pe economie nu este o problemă (în acest caz). Îmi plac cei de la Yelp? Nu în mod special. Crezi că îmi plac directorii care fac sume uriaşe de bani? Nu în mod special. Dar ca o conversaţie despre imposibilitatea unei fete de a munci acolo unde îşi doreşte, să se transforme într-una despre sărăcie (sărăcie! Şi locuieşte în Bay Area singură, are un job de corporatistă şi îşi permite un bourbon extrem de scump! Nu tocmai o imagine specifică crizelor din lumea a treia) şi probleme cu salariul, este de-a dreptul inacceptabil.

Ar trebui să fie despre responsabilitatea acestei fete de a deveni adult şi de a-şi căuta un job, sau două (Doamne fereşte să ajungă cumva nevoită să renunţe la un weekend pentru a fi ospătar), sau un loc în care să îşi permită să locuiască. Yelp nu reprezintă problema în acest moment.

Problema este că această fată nu poate să conceapă ca un al doilea job sau nişte colegi de apartament ar fi o eventuală soluţie pentru a trece peste cele trei luni muncite la nivel de începător într-unul dintre cele mai scumpe oraşe din ţară. Ea crede că cei de la Yelp ar trebui să acopere din punct de vedere financiar toate deciziile pe care le-a luat, inclusiv locuitul singură şi faptul că a acceptat acel salariu – două opţiuni pe care niciun om sănătos la cap nu le-ar fi considerat bune împreună. Ea crede că merită toate aceste lucruri pe care cel mai mulţi dintre noi le considerăm un lux. Tu te aşteptai să primeşti exact ce-ţi doreşti, în loc să te aştepţi ca pentru asta să fie nevoie şi de muncă. Şi în asta constă, de fapt, întreaga problemă.

Etica la locul de muncă nu e ceva ce se dezvoltă din drepturi. E chiar invers, de fapt. Etica începe să se dezvolte de îndată ce realizezi că pe postul pe care lucrezi tu mai există încă un milion de oameni care ar putea să facă acelaşi lucru, la fel de bine, dar că tu eşti cel norocos să fie acolo. Vine din depăşirea părţilor rele şi concentrarea pe elementele bune, dar mai presus de orice, vine din atitudine umilă. Vine din modestie. Iar acestea sunt două lucruri pe care, pe baza articolului tău, pot spune în mod clar că nu le deţii.

Şi, crede-mă când îţi spun, există mult mai multe lucruri de care să-ţi fie ruşine în viaţă decât acela de a munci într-un restaurant, la spălat de vase, la servit de burgeri sau la geamul unui fast-food. Iar unul dintre ele, fără nicio urmă de îndoială, este să-ţi afişezi lipsa de etică în public, cerând oamenilor străini pomană – pentru că refuzi să accepţi un job care să-ţi smulgă, la cei 25 de ani ai tai, timpul preţios pe care îl foloseşti postând un tweet.

Ai vrut cumva să scrii memeuri? Draga mea, tu tocmai ai devenit unul.”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ