Analiza sistemului economico social numit CAPITALISM

0
6574
CAPITALISM

Deşi, după multe ezitări, autorităţile române au declarat că îşi propun să instaureze economia de piață, mulţi oficiali şi formatori de opinie şi, din păcate, destui economişti nu par a şti prea bine nici acum – la un sfert de veac de la căderea comunismului – ce este şi cum funcţionează acest tip de economie. De aceea, este utilă analiza trăsăturilor acestui sistem economico-social. Capitalismul este un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formeazăliber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă.Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane.

Ca urmare, capitalismul este atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială. În prezent, capitalismul este sistemul economic dominant în lume şi cel care a dat naştere fenomenului globalizării.

1. Abordări ale capitalismului

Se pot distinge trei mari abordări ale capitalismului ca sistem economic:

1) Abordarea clasică, agreată de către o mare parte a instituţiilor internaţionale – printre care F.M.I. şi Banca Mondială -,în care capitalismul este identificat cu economia de piaţă. De exemplu, în clasificările internaţionale, ţările considerate “capitaliste” sunt desemnate prin termeni ca “economii avansate”, “economii majore avansate” (G7), “economii cu piaţă emergentă şi în curs de dezvoltare” etc. În acest cadru, capitalismul este definit prin proprietatatea privată asupra capitalului (instrumentelor de producţie), libera întreprindere, dreptul de transmitere a patrimoniului şi reglarea economiei prin piaţă. Alte trăsături, derivate din cele anterioare, sunt descentralizarea deciziilor economice (fiecare om îşi stabileşte liber contribuţia la producţie, bunurile pe care doreşte să le consume, modul în care îşi cheltuieşte veniturile ş.a.m.d.) şi coordonarea deciziilor individuale prin mecanismele automate ale pieţei, îndeosebi prin utilizarea informaţiilor vehiculate de sistemul de preţuri.[1]

În această perspectivă, condiţia pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

2) Abordarea marxistă consideră capitalismul un “mod de producţie” în care relaţia socială fundamentală este cea dintre capitalişti şi muncitorii salariaţi. În acest cadru, o societate este capitalistă atunci când o parte a populaţiei (proletariatul) îşi vinde forţa de muncă. Astfel, conform economiştilor marxişti, principala trăsătură a capitalismului este transformarea forţei de muncă în marfă (al cărei preţ este salariul) şi exploatarea clasei muncitoare prin însuşirea gratuită de către capitalişti a plusvalorii.

Trebuie însă menţionat că, la Marx, nu este neapărat necesar ca întreaga economie să fie capitalistă: pot exista schimburi de mărfuri şi între producătorii individuali, care îşi folosesc forţa de muncă pentru a produce bunuri pe cont propriu (mica producţie de mărfuri). Capitalismul se caracterizează, în general, prin folosirea muncii salariate şi dominarea relaţiilor de schimb, însă se poate concepe o economie bazată pe proprietatea privată în care munca salariată şi relaţiile de schimb au un rol secundar. Este adevărat însă că, în conformitate cu dogma marxist-leninistă, mica proprietate “naşte capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă” – după cum sună o faimoasă frază a lui V. I. Lenin.[2]

Pentru marxist-leninişti, capitalismul este, deci, un “mod de producţie” (în sens de “sistem economic”), care, deşi bazat pe exploatarea omului de către om, asigură o dezvoltare importantă a forţelor de producţie şi o creştere a avuţiei, însă a cărui existenţă este subminată, pe termen lung, de contradicţiile sale interne (îndeosebi tendinţa de scădere a ratei profitului). Totodată, capitalismul este o “orânduire socială” (în sens de treaptă distinctă a societăţii în evoluţia ei istorică ascendentă), urmată inevitabil de comunism (numit în prima sa fază “socialism”).

3) Abordarea neoclasică pune accent pe factorii culturali şi politici. Această abordare a fost dezvoltată mai ales de reprezentanţii moderni ai şcoli austriece (L. Mises[3], F. Hayek[4], I. Kirzner[5], M. Rothbard[6], J. Huerta de Soto[7]), precum şi de alţi autori ca J. Baechler[8], M. Friedman[9] etc., după care democraţia şi capitalismul sunt indisociabile. Explicaţia acestei legături frapante între democraţie şi economia de piaţă rezidă în faptul că amândouă sunt modalităţi de organizare socială care ţin seama de voinţa majorităţii. Astfel, trăsătura caracteristică a economiei de piaţă este dependenţa necondiţionată a agenţilor economici de satisfacerea – în cel mai înalt grad posibil şi cu preţul cel mai mic – a cererii consumatorilor. Fără îndoială, producerea oricărui bun necesită acest factor de producţie important care este munca omenească. Însă, munca luată în sine, oricît de conştincioasă şi de competentă ar fi ea, este o simplă pierdere de timp, de materiale şi de energie umană, dacă nu este folosită pentru producerea unor bunuri şi servicii care satisfac – sub aspectul calităţii şi preţurilor – cererea consumatorilor. Piaţa este, aşadar, prototipul oricărei instituţii democratice. Puterea supremă este în mîinile cumpărătorilor, iar vînzătorii reuşesc doar atunci cînd satisfac în cel mai înalt grad posibil dorinţele, gusturile şi preferinţele cumpărătorilor. Însăşi proprietatea privată asupra factorilor de producţie (mai precis, riscul de a pierde această proprietate) obligă proprietarii – întreprinzători să slujească dorinţele consumatorilor. De aceea, s-a putut spune, cu deplin temei şi fără nici o conotaţie peiorativă, că economia capitalistă este o „economie de consum”, spre deosebire de economia socialistă, care este o „economie de penurie”.[10]

În acest cadru, libertatea politică şi libertatea economică sunt strâns legate; ele constituie fundamentul capitalismului şi permit dezvoltarea economică:

“Istoria dovedeşte, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţa liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spaţiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piaţa liberă pentru a-şi organiza grosul activităţii economice.”[11]

Duşmanii capitalismului par a crede că abolirea proprietăţii private nu împiedică existenţa unui sistem politic democratic şi libertăţilor cetăţeneşti (libertatea de gândire, de expresie, de asociere, libertatea presei şi a credinţei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată, de a călători etc.). Însă, nu orice sistem economic este compatibil cu orice sistem politic, iar sistemul politic numit „democraţie reprezentativă” nu poate coexista decât cu un sistem economic bazat pe piaţă (capitalism). De la această regulă, nu se cunoaşte nici o excepţie. Este adevărat că nu peste tot unde există economie de piaţă există şi democraţie, dar nu există nici un caz în care democraţia reprezentativă să fi existat într-o societate care să aibă o altfel de economie decât economie de piaţă.

Economia de piaţă şi democraţia reprezentativă sunt produsul aceluiaşi proces istoric; ele au apărut împreună în epoca modernă, depind una de alta, au disparut amândouă odată cu instaurarea comunismului şi au reaparut îndată ce comunismul s-a prabusit. De aceea, este o iluzie sa se creadă că, în plan politic, poate fi prezervată democraţia, iar în economie proprietatea privată şi piaţa să fie abolite.

* * *

Esența capitalismului este obţinerea de profit. Capitalul fix (fabrici, mine, pământ etc.) poate fi deţinut şi folosit de oameni liberi, munca este cumpărată în schimbul salariului, valoarea nou creată revine proprietarilor privaţi (sub formă de profit, rente, dobânzi, salarii etc.), iar preţurile determină alocarea capitalului şi a muncii pentru diverse utilizări alternative. Într-un schimb liber consimţit, cele două părţi încearcă fiecare să obţină un avantaj, însă nici una din ele nu poate obţine ceea ce doreşte, dacă nu ţine seama de dorinţa celeilalte. Acest egoism raţional este cel care declanşează energiile şi iniţiativele care duc la prosperitate economică. Adam Smith – filozof din secolul XVIII şi unul din părinţii ştiinţei economice moderne – scria:

Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.[12]

La rândul său, J. M. Keynes a numit “spirit animalic” aceste sentimente şi emoţii umane care pun în mişcare agenţii economici (consumatori, producători, investitori etc.):

Probabil că cele mai multe din deciziile noastre de a face ceva pozitiv, ale căror consecinţe complete se vor face simţite de-a lungul multor zile ce vor veni, pot fi considerate ca fiind numai rezultatul spiritului animalic – al unui impuls spontan de a acţiona, mai degrabă, decât de a nu acţiona, şi nu rezultatul unei medii ponderate a beneficiilor cantitative, înmulţite cu probabilităţile cantitative”.[13]

Expresia “spirit animalic” nu are, aşadar, nimic depreciativ – cum lasă să se înţeleagă unii autori contemporani, care au reluat această sintagmă pentru a explica apariţia crizei şi a oferi o nouă justificare intervenţiei statului în economie.

Edificatoare pentru importanţa acordată de marele economist britanic stimulentelor materiale sunt aceste rânduri din ultimele pagini ale celebrei sale lucrări, “Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii şi a banilor” (1936):

“Există activităţi umane valoroase care necesită mobilul de a face bani şi mediul proprietăţii private pentru ca el să fie pe deplin prolific. În plus, tendinţele umane periculoase pot fi canalizate către medii relativ inofensive de către oportunitatea de a face bani şi a avuţiei private, care, dacă nu pot fi satisfăcute în acest fel, îşi pot găsi soluţionarea în cruzime, preocupare nesăbuită pentru putere şi autoritate, şi alte forme de îmbogăţire. Este mai bine ca o persoană să fie un tiran al contului său bancar decât asupra concetăţenilor; şi în timp ce prima dintre ele este uneori învinuită ca fiind nimic altceva decât un mijloc de a ajunge la cea din urmă, uneori este cel puţin o alternativă. Dar pentru stimularea acestor activităţi şi pentru satisfacerea acestor tendinţe nu este necesar ca jocul să fie jucat pe mize aşa de mari ca în prezent. Mize mult mai mici ar servi aceluiaşi scop la fel de bine, imediat ce jucătorii se obişnuiesc cu ele. Sarcina de a schimba natura umană nu trebuie confundată cu cea de a o ţine în frâu. Deşi într-o comunitate ideală se poate ca oamenii să fi fost învăţaţi sau inspiraţi sau educaţi să nu aibă nici un interes faţă de mize, ar putea fi totuşi o acţiune prudentă şi înţeleaptă a oamenilor de stat de a permite ca jocul să fie jucat, sub anumite reguli şi limitări, atât timp cât omul obişnuit sau chiar o parte semnificativă a societăţii, este, de fapt, puternic dependent de pasiunea de a face bani.”[14]

Deşi, într-o formă sau alta, capitalismul constituie baza majorităţii economiilor contemporane, el nu este decât unul din cele două mari moduri de organizare a activităţii economico-sociale experimentate de omenire în secolul XX. Celălalt mod este socialismul (economia planificată), sistem în care mijloacele de producţie sunt proprietatea statului (a “întregului popor” – în limbajul propagandei comuniste), iar, conform ideologiei oficiale, întreprinderile urmăresc maximizarea nu a profitului, ci a “bunăstării sociale”.[15]  Indiferent de eventualele merite economice ale planificării, sistemul politic represiv din comunism a atras revolta popoarelor din URSS şi Europa Centrală şi de Est, care l-au respins începând din 1989.

2. Elementele fundamentale ale capitalismului

Capitalismul se bazează pe următoarele elemente:

1) Proprietatea privată, care permite oamenilor să posede, să folosească şi să consume bunuri materiale (pământ, case, utilaje, alimente etc.) şi nemateriale (acţiuni, obligaţiuni, brevete etc.).

2) Interesul personal, care determină indivizii să acţioneze în conformitate cu propriul lor avantaj, fără a ţine seama de prescripţiile socio-politice. Aceşti indivizi nu-şi coordonează în mod premeditat acţiunile, însă sfârşesc prin a fi de folos societăţii ca şi cum ar fi mânaţi de o “mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nici cum parte din intenţiile lor”,   după cum a afirmat – un alt citat faimos – Adam Smith în “Avuţia naţiunilor” (1776).

3) Concurenţa, care, în condiţiile libertăţii întreprinzătorilor de a intra şi a ieşi de pe piaţă, maximizează prosperitatea socială, adică bunăstarea atât a producătorilor, cât şi a consumatorilor.

4) Piaţa, pe care preţurile se formează într-un mod descentralizat prin interacţiunile dintre cumpărători şi vânzători; preţurile determină, la rândul lor, alocarea resurselor, astfel încât să se obţină cel mai mare grad de satisfacere a nevoilor, nu numai a celor ale consumatorilor de bunuri şi servicii, ci şi ale salariaţilor.[16]

5) Libertatea de decizie în materie de consum, producţie şi investiţii: un client nemulţumit poate cumpăra bunurile pe care şi le doreşte de la alţi vânzători, un investitor îşi poate plasa banii într-un proiect mai lucrativ, un lucrător îşi poate părăsi locul de muncă pentru altul mai bine platit ş.a.m.d.

6) Rolul limitat al statului, care trebuie să protejeze drepturile cetăţenilor şi să menţină un mediu social şi politic de natură să favorizeze buna funcţionare a pieţei.

În funcţie de importanţa acestor componente, se disting diverse forme de capitalism. Astfel, în “economia de piaţă”, reglementarea pieţei este minimă sau inexistentă. În “economia mixtă”, piaţa joacă un rol preponderent, însă statul reglementează piaţa în mai mare măsură pentru a-i corecta limitele (concurenţă neloială, poluare, comerţ cu droguri etc.), a promova bunăstarea socială sau din alte motive, cum ar fi apărarea sau siguranţa publică. În prezent, capitalismul “mixt” este forma cea mai răspândită.

3. Critica keynesiană

În timpul crizei din anii ’30, economiile capitaliste avansate din acea vreme au cunoscut o scădere dramatică a activității economice, deflaţie şi creşterea explozivă a şomajului. În lucrarea sa deja amintită, economistul britanic J. M. Keynes a arătat că criza a fost provocată de rămânerea în urmă a volumului investiţiilor în raport cu volumul economisirii (fenomen determinat, la rândul său, de “preferinţa pentru lichiditate”), ceea ce face ca economia capitalistă să nu poată rămâne indefinit în starea de echilibru corespunzătoare utilizării depline a mâinii de lucru.

Ca urmare, kenesismul a contestat ideea că economia de piaţă poate funcţiona satisfăcător fără ca statul să intervină pentru a stimula cererea totală şi a combate rata ridicată a şomajului şi deflaţia de genul celor care au existat în anii ’30. El a recomandat ca statul să acţioneze în principal prin reducerea impozitelor şi creşterea cheltuielilor publice pentru a scoate economia din recesiune. Scopul urmărit a fost moderarea oscilaţiilor ciclului economic şi ajutarea capitalismului să depăşească criza. Cu alte cuvinte, Keynes nu a avut niciodată intenţia să înlocuiască economia de piaţă prin altceva; el a afirmat doar că din când în când este necesară o intervenţie a puterii publice.

4. Variantele capitalismului

În prezent, economiştii disting mai multe variante de capitalism, în funcţie de diverse criterii. Astfel, după modul de organizare a producţiei, capitalismul contemporan poate fi considerat de două tipuri:[17]

1) Economia de piaţă liberală (modelul anglo-saxon) se caracterizează prin preponderenţa pieţei concurenţiale, descentralizarea producţiei, flexibilitatea pieţei muncii, sistem financiar bazat pe bursă, model liberal de protecţie socială şi sistem educativ competițional. Exemple în acest sens sunt economia SUA, Marii Britanii, Canadei, Australiei etc.

2) Economia de piaţă coordonată (modelul european continental)se caracterizează prin schimbul de informaţii private prin intermediul unor instituţii independente ale pieţei, cum ar fi sindicatele sau organizaţiile profesionale. Exemple sunt economia Germaniei, Belgiei, Olandei, Austriei, Japoniei etc.

Relativ recent, economiştii au inventariat patru tipuri de capitalism, în funcţie de rolul jucat de antreprenoriat (crearea de noi întreprinderi) ca motor al inovării şi de contextul instituţional în care noile idei sunt introduse pentru a stimula creşterea economică:[18]

1) Capitalismul dirijat este cel în care statul alege sectoarele sau ramurile care urmează a fi dezvoltate. Motivat iniţial de dorinţa de a favoriza creşterea economică, acest tip de capitalism comportă o serie de pericole: exces de investiţii, alegere greşită a sectoarelor sau ramurilor prioritare, corupţie, dificultatea de a opri ajutorul de stat în caz că se deovedeşte neadecvat etc.

2) Capitalismul oligarahic este orientat spre protejarea şi îmbogăţirea unei foarte mici minorităţi. Creşterea economică nu este aici obiectivul central, inegalităţile sunt mari şi numeroase, iar corupţia este un adevărat flagel.

3) Capitalismulde mare întreprindere valorifică economiile de scară. Este important mai ales pentru fabricarea produselor de serie.

4)  Capitalismul de mică întreprindere (antreprenorial) generează mari inovaţii, cum ar fi motorul cu aburi, automobilul, telefonul, calculatorul etc., care sunt concepute, de regulă, de indivizi şi întreprinzători tineri. Însă, pentru a fabrica în serie şi a comercializa aceste produse noi, sunt necesare întreprinderi mari: de aceea, cea mai bună soluţie pare a fi o combinaţie a “capitalismului de mare întreprindere” cu “capitalismul antreprenorial”. Se consideră că această combinaţie caracterizează îndeosebi economia SUA.

5. Capitalismul românesc

Am analizat în mai multe lucrări modul ”original” în care are loc tranziţia de la economia planificată la economia de piaţă în România.[19] Aici vom sublinia doar că societatea românească postcomunistă constituie o bună ilustrare a teoriei economice a grupurilor de interese (“căutării de rente”, rent-seeking). Conform acestei teorii, fenomenul căutării de rente constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. Termenul “rentă” are aici un alt sens decât cel din analiza economică tradiţională. Renta însuşită de grupurile de interese nu este una naturală, în sensul că nu este exterioară acţiunii umane, cum ar fi renta funciară, analizată de A. Smith şi de D. Ricardo.  Dimpotrivă, câştigul este un produs al legislaţiei, iar, ca urmare, este creat de stat. De aceea, există o deosebire între amintita încercare de a obţine profit – ca trăsătură generală a capitalismului, pe de o parte, şi căutarea de rentă – în sensul teoriei discutate aici, pe de altă parte. Prima urmăreşte obţinerea unui câştig din faptul că beneficiul (marginal) al unei activităţi este mai mare decât costul (marginal) privat; încercarea de a obţine profit dă naştere unei “externalităţi” (efect indirect al unei activități de consum sau de producție asupra altor agenți economici decât cel aflat la originea activității respective) de care beneficiază întreaga societate. A doua, dimpotrivă, creează un beneficiu privat mai mare decât beneficiul social (marginal); în acest caz, capitalul este folosit într-o activitate care nu produce nimic folositor în plan social (“activităţi de căutare de profit direct improductive”, Directly Unproductive Profits seeking activities).[20]

Fenomenul căutării de rente s-a manifestat şi se manifestă puternic în societatea românească, “băieţii deştepţi” fiind prezenţi în toate domeniile vieţii economice: de la sectorul energetic la construcţia şi reparea drumurilor şi salubritatea oraşelor. Ei au înţeles că pot realiza profituri mult mai mari prin obţinerea unor privilegii într-un sistem marcat puternic de perpetuarea intervenţiei statului, decât prin iniţierea unor proiecte riscante de restructurare a vechilor întreprinderi ineficiente sau de înfinţare a unor întreprinderi noi. Apartenţa la vechea elită comunistă (nomenclatură) nu este esenţială în acest proces, însă, cu siguranţă, îl facilitează: ea permite accesul rapid la informaţii confidenţiale şi recompensarea, în deplină impunitate, a prietenilor din organismele de decizie politică şi administrativă.[21] În aceste condiţii, o caracteristică esenţială a acestei noi societăţi, bazate pe căutarea de rente (Rent-Seeking Society), este corupţia endemică.

O ilustrare a acestor trăsături ale capitalismului românesc actual este însăşi compoziţia partidelor parlamentare şi a organelor politice şi administrative numite de acestea. După cum se arată într-un studiu independent cu privire la integritatea guvernării României:

Sistemul e de tip reţea, principa sursa de trafic ilicit fiind influenţa, nu neapărat numerarul (cash), iar mulţi politicieni fiind chiar ei anteprenori (sau famiile lor).[22]

Rapoartele publicate de Comisia Europeană în cadrul “Mecanismului de cooperare și de verificare” (MCV) arată că un mare număr de parlamentari, foşti şi actuali miniştri, demnitari de rang înalt de la nivelul agenţiilor guvernamentale şi instituţiilor “independente”, preşedinţi de consilii judeţene, primari, magistraţi, oameni de afaceri influenţi etc., sunt printre cei mai bogaţi oameni din ţară, însă au probleme penale, au fost condamnaţi definitiv, sunt trimişi în judecată sau puşi sub urmărire penală.[23]

Este adevărat că recentele progrese în lupta anticorupţie a alarmat plutocraţii, însă continuarea atacurilor politice la adresa statului de drept şi a instituțiilor-cheie în lupta împotriva corupției, refuzul parlamentului de a ridica imunitatea unor membri bănuiţi de acte de corupţie, neaplicarea unor hotărâri judecătorești definitive sau a unor decizii ale Curții Constituționale etc., arată că bătălia pentru instaurarea unui capitalism modern în România postcomunistă nu s-a terminat.

Populaţia susţine lupta anticorupţie şi, în general, condamnă  conducătorii necinstiţi.[24]  Însă, un mare număr de cetăţeni, inclusiv dintre cei cu studii superioare şi vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani, împărtăşesc idei şi convingeri ce favorizează necinstea, manipularea adevărului şi realizarea de compromisuri.[25]

Politicienii nu recunosc, desigur, că acţiunile lor împiedică efectuarea reformelor economice menite să instaureze o veritabilă economie de piaţă şi eradicarea corupţiei. De aceea, fără o opoziţie puternică din partea societăţii civile (ONG, mass media, asociaţii ale magistraţilor etc.), unii politicieni, funcționari publici, magistrați etc., vor continua să îşi utilizeze poziţia pentru a se îmbogăţi. Un rol important în remedierea deficiențelor capitalismului românesc are, de asemenea, amintitul “Mecanism de cooperare și de verificare” (MCV), care constituie un instrument puternic prin care organismele europene sprijină procesul de consolidare a statului de drept şi de integrare europeană a României.

6. Tendinţe ale economiilor capitaliste contemporane

Principalele tendinţe ale economiilor capitaliste contemporane sunt următoarele:

1) Concentrarea şi accentuarea caracterului multinaţional al întreprinderilor, fenomen care modifică mediul economic şi social în următoarele direcţii:

a) Reducerea numărului de producători, creşterea dimensiunii firmelor şi tendinţa unor state de a multiplica legiferările şi restricţiile, toate aceste având ca efect reducerea concurenţei şi amplificarea procesului de concentrare a capitalului. Ca urmare, piaţa concurenţială tinde să devină o piaţă oligopolistică.

b) În unele ţări, funcţionarea marilor firme generează mişcări revendicative din partea grupurilor socio-profesionale organizate (sindicate ale muncitorilor şi funcţionarilor), care sporesc rigidităţile economiei (salariale şi reglementative) şi au consecinţe economice şi sociale negative (creşterea fiscalităţii şi a costurilor, precum supraprotejarea unor angajaţi cu statut special sau bine integraţi pe piaţa muncii în detrimentul persoanelor excluse de pe piaţa muncii etc.).

2) Separarea proprietăţii şi a puterii şi creşterea rolului tehnocraţiei. Dezvoltarea pieţelor bursiere permite accesul unui mare număr de investitori la capitalul societăţilor, ceea ce face ca proprietatea asupra întreprinderilor să tindă să se disperseze din ce în ce mai mult. În majoritatea întreprinderilor mari, nici un acţionar nu posedă însă un număr de acţiuni suficient de mare pentru a exercita controlul; ca urmare, puterea de decizie este deţinută, de fapt, de cadrele de conducere, care posedă informaţiile, nu capitalul întreprinderii. În aceste condiţii, în care conducerea întreprinderii revine ansamblului cadrelor superioare, legate printr-un sistem complex de interese specifice, se vorbeşte de “tehnocraţie”.

3) Rolul diferit al statului de la o ţară la alta. Deşi întotdeauna prezentă, intervenţia economică şi socială a puterii publice diferă de la o ţară capitalistă la alta, în funcţie de importanţa cheltuielilor publice, ponderea întreprinderilor de stat, amploarea reglementărilor, existenţa unei eventuale planificări, organizarea sistemului de protecţie socială etc.

7. Capitalismul secolului XXI

Forţele care acţionează pentru succesul capitalismului pot provoca, de asemenea, prăbuşirea acestuia. Economia de piaţă nu poate prospera decât dacă statul stabileşte norme care să o reglementeze, de exemplu, edictând legi care să garanteze drepturile de proprietate, precum şi dacă susţine viaţa economică prin crearea unei infrastructuri adecvate, cum ar fi căi ferate, şosele, canale etc., care să permită circulaţia bunurilor şi a persoanelor.

Existenţa statului de drept este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru funcţionarea satisfăcătoare a unei economii libere. După cum arată F. Hayek în lucrarea deja menţionată:

O economie de piaţă funcţională presupune anumite activităţi din partea statului; există altele, care pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe acţiuni ale statului, cu condiţia să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă, acţiuni contrare principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze.[26]

Astfel, o economie de piaţă funcţională are nevoie de organe administrative şi judiciare capabile să stabilească şi să impună “regulile jocului”. De asemenea, este necesar ca administraţia de stat să realizeze anumite obiective sociale, să mobilizeze resursele necesare pentru finanţarea activităţii sectorului public, să cheltuiască fondurile respective în concordanţă cu interesul public, să impună respectarea contractelor, să protejeze proprietatea şi să producă bunuri publice. Toate aceste forme de acţiune statală constituie modalităţi de a oferi un cadru favorabil pentru deciziile individuale; mai precis, ele furnizează mijloace pe care indivizii le pot folosi pentru propriile scopuri.

Economia de piaţă are nevoie, de asemenea, de legi clare şi simple, care nu lasă loc unor interpretări diferite sau abuzive.

În fine, pentru a se achita de sarcinile lor, guvernele din ţările cu economie de piaţă au nevoie de instituţii publice eficiente, conduse de persoane competente şi ghidate de stimulente adecvate. Obiectivele conducătorilor nu trebuie să se îndepărteze de cele ale instituţiilor, care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu interesul general.

În absenţa legilor şi instituţiilor caracteristice statului de drept, sau, adesea, chiar şi dacă aceste legi şi instituţii există, stimulentele acordate conducătorilor au efecte perverse, transformând statul într-o piedică în calea activităţii economice. Căci, dacă nu domneşte legea, unii indivizi capturează statul şi îl subordonează propriilor lor interese. Acest fenomen are loc, de obicei, într-o societate coruptă, în care anumite componente ale administraţiei publice sunt privatizate în folosul unor indivizi sau grupuri de interese (oligarhie). Un asemenea sistem face dificilă realizarea obiectivelor sociale, iar statul poate juca rolul unui prădător, de exemplu, prin faptul că agenţii săi primesc mită pentru acordarea unor licenţe şi autorizaţii.

Ca urmare, societatea trebuie “să salveze capitalismul de capitalişti”, şi anume să adopte măsuri pentru a proteja economia de piaţă de interesele private puternice care doresc să-i împiedice buna funcţionare. [27] Pentru a asigura libera concurenţă, proprietatea mijloacelor de producţie nu trebuie să fie foarte concentrată. Iar cum concurenţa dă naştere la câştigători şi perdanţi, aceştia din urmă trebuie compensaţi într-o anumită măsură. De asemenea, liberul schimb şi presiunea concurenţială puternică asupra întreprinderilor existente contribuie la evitarea plutocraţiei. În fine, opinia publică trebuie să înţeleagă – iar pentru a înţelege, trebuie să i se explice – meritele jocului liber al mecanismelor pieţei şi să se opună intervenţiilor statului menite să-i protejeze pe cei puternici în detrimentul prosperităţii economice generale.

Creşterea economică în capitalism a fost mult mai rapidă decât cea realizată în alte sisteme economice, însă una din caracteristicile cele mai controversate ale acestuia rămâne inegalitatea de venituri şi averi. Problema care se pune este a şti dacă dinamica acumulării capitalului privat duce inevitabil la o mai mare concentrare a averilor, ori dacă forţele creşterii economice, ale concurenţei şi ale progresului tehnic constituie factori de reducere a inegalităţii.

Economiştii au studiat în cursul timpului această problemă prin diferite metode. Un studiu recent analizează un ansamblu de date foarte amplu, care merge până în secolul XVIII, pentru a evidenţia marile scheme economice şi sociale ce caracterizează evoluţia societăţilor occidentale.[28] Concluzia sa este că, în economiile de piaţă contemporane, randamentul capitalului depăşeşte adesea creşterea economică globală. Dacă acest decalaj va persista, procesul de capitalizare va face ca averile deţinute de proprietarii capitalului să crească mai repede decât alte tipuri de venituri (de exemplu, salariile), iar ecartul final să fie foarte important.

Deşi acest studiu are atât admiratori, cât şi critici, el are o contribuţie importantă la dezbaterea cu privire la repartizarea bogăţiei în capitalism şi la întărirea convingerii multor contemporani de-ai noştri că economia capitalistă trebuie orientată într-o direcţie mai bună prin politici guvernamentale sau prin presiunea opiniei publice – astfel încât “mâna invizibilă” a lui Adam Smith să continue să lucreze în folosul societăţii.

Bibliografie

Baechler J., Le capitalisme, Paris: Gallimard, 1995

Baumol W., Litan R., Schramm C., Good Capitalism, Bad Capitalism, and the Economics of Growth and Prosperity, New Haven, Connecticut: Yale University Press, 2007

Bhagwati J., Directly Unproductive, Profit-seeking ( DUP ) Activities, Journal of Political Economy, Octobre, 1982

Bodea D., Cultura integrităţii la români şi falimentul capitalului social: încrederea, http://www.result.ro/noutati/cultura-integritatii-la-romani-si-falimentu…

CE, Raport al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, Bruxelles, 28.1.2015, http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2015_35_ro.pdf

Cerna S., De ce are nevoie România de capitalism?, Oeconomica, nr.3/2003; Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27,http://ecol.ro/content/tranzitia-si-grupurile-de-interese; Reforma statului: perspectivă economică, http://ecol.ro/; Un sfert de veac de tranziţie, Economistul nr. 49-50, 15 decembrie 2014, http://ecol.ro/content/un-sfert-de-veac-de-tranzitie

Dobrescu E., Optimul economiei socialiste, Ed. Politică, Buc., 1976

Friedman M., Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, Buc., 1995

Hall P., Soskice D., (eds.), Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations of Comparative Advantage, New York: Oxford University Press, 2001

Hayek F., Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998 ; The use of knowledge in society, American Economic Review, Vol.XXXV, 1945,

http://www.aeaweb.org/aer/top20/35.4.519-530.pdf.

Huerta de Soto J., The Theory of Dynamic Efficiency, Routledge, London and New York, 2009

Keynes J. M., Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009

Kirzner I., Discovery, Capitalism, and Distributive Justice, New York: Basil Blackwell, 1989

Kornay J., The Socialist System: A Political Economy of Comunism, Princeton, N J:Princeton University Press,1992

Mises L., Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, http://mises.ro/43/

Oprea M., Moştenitorii Securităţii, Ed. Humanitas, Buc., 2004

Piketty T., Capitalul in secolul XXI, Ed. Litera, Buc., 2015

Rajan R., Zingales L., Saving Capitalism from the Capitalists: Unleashing the Power of Financial Markets to Create Wealth and Spread Opportunity, New York: Crown Publishing Group, 2003

Raport SAR 2011: Dincolo de percepţii. A devenit guvernarea României mai integră după 2004?, http://sar.org.ro/files/547_Coruptie.pdf

Rothbard M., For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, Ludwig von Mises Institute, 1978

Smith A., Avuţia naţiunilor, Publica, Buc., 2011

 


[1] – Ideea că piaţa este ordine, nu haos, a fost demonstrată strălucit de L. Mises. El a numit ştiinţa care studiază ordinea pieţei „catalactică”. (Ludwig von Mises,Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă, http://mises.ro/43/).

Acest proces de auto-organizare constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe marii economişti de la A. Smith la L. Walras,  L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate. (Hayek F., The use of knowledge in society, American Economic Review, Vol.XXXV, 1945,  p. 519–30,

http://www.aeaweb.org/aer/top20/35.4.519-530.pdf.). În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex. (Hayek F., Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998). În acest contxt, Hayek a propus termenul de „catalaxie” ca alternativă la cel de „ştiinţă economică”.

[2] – Lenin V. I., Stîngismul, boala copilăriei comunismului, Ed. PCR, Buc., 1948.

[3] – Mises L., Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, ed. cit.

[4] – Hayek F., Constituţia libertăţii, ed. cit.

[5] – Kirzner I., Discovery, Capitalism, and Distributive Justice, New York: Basil Blackwell, 1989.

[6] – Rothbard M., For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, Ludwig von Mises Institute, 1978.

[7] – Huerta de Soto J., The Theory of Dynamic Efficiency, Routledge, London and New York, 2009.

[8] – Baechler J., Le capitalisme, Paris: Gallimard, 1995.

[9] – Friedman M., Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, Buc., 1995.

[10] – Economia socialistă a fost numită “economie de penurie” de către eminentul economist mahiar J. Kornay (The Socialist System: A Political Economy of Comunism, Princeton, N J: Princeton University Press,1992).

[11] – Friedman M., Capitalism şi libertate, ed. cit., p. 21.

[12] – Smith A., Avuţia naţiunilor, Publica, Buc., 2011. p. 80.

[13] – Keynes J. M., Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009, p. 225-226.

[14] – Idem p. 447.

[15] – În manualele de economie politică apărute în România în anii ’50 – ’60, se afirma că o dovadă a superiorităţii economiei socialiste este că unele întreprinderi pot lucra cu pierderi, în timp ce în capitalism toate întreprinderile sunt nevoite să obţină profit. Ulterior, s-a spus că această teză a fost greşită.

Pentru o prezentare a conceptului de “bunăstare socială” în condiţiile economiei socialiste, v.: Dobrescu E., Optimul economiei socialiste, Ed. Politică, Buc., 1976, p. 21- 37.

[16] – De fapt, această alocare este „optimă în sensul lui Pareto” (după numele cunoscutului sociolog și economist italian), adică o alocare prin care nu se poate spori bunăstarea unui individ fără a reduce bunăstarea altuia.

[17] – Hall P., Soskice D., (eds.), Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations of Comparative Advantage, New York: Oxford University Press, 2001.

[18] – Baumol W., Litan R., Schramm C., Good Capitalism, Bad Capitalism, and the Economics of Growth and Prosperity, New Haven, Connecticut: Yale University Press, 2007.

[19] – Cerna S., De ce are nevoie România de capitalism?, Oeconomica, nr.3/2003; Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27,http://ecol.ro/content/tranzitia-si-grupurile-de-interese; Reforma statului: perspectivă economică, http://ecol.ro/; Un sfert de veac de tranziţie, Economistul nr. 49-50, 15 decembrie 2014, http://ecol.ro/content/un-sfert-de-veac-de-tranzitie.

[20] – Bhagwati J., Directly Unproductive, Profit-seeking ( DUP ) Activities, Journal of Political Economy, Octobre, 1982, Chicago, p. 988-1002.

[21] –  Pentru analiza rolului pe care-l joacă foştii activişti comunişti şi securitatea în Romania de astăzi, v.: Oprea M., Moştenitorii Securităţii, Ed. Humanitas, Buc., 2004.

[22] – Raport SAR 2011, Dincolo de percepţii. A devenit guvernarea României mai integră după 2004?, http://sar.org.ro/files/547_Coruptie.pdf, p. 20.

[23] – CE, Raport al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, Bruxelles, 28.1.2015,

http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2015_35_ro.pdf.

[24] – Un sondaj Eurobarometru realizat în toamna anului 2014 a indicat un consens puternic în cadrul societății românești cu privire la faptul că reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției constituie probleme importante pentru România. (http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_406_fact_ro_ro.pdf).

[25] – Bodea D., Cultura integrităţii la români şi falimentul capitalului social: încrederea,

http://www.result.ro/noutati/cultura-integritatii-la-romani-si-falimentu…

[26] – Hayek F., Constituţia libertăţii, ed. cit., p. 238-239.

[27] – Rajan R., Zingales L., Saving Capitalism from the Capitalists: Unleashing the Power of Financial Markets to Create Wealth and Spread Opportunity, New York: Crown Publishing Group, 2003.

[28] – Piketty T., Capitalul in secolul XXI, Ed. Litera, Buc., 2015.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here