Pentru a aprecia daca o incalcare a dreptului la viata privata este permisa sau nu, e necesar sa se procedeze la aplicarea unui algoritm

Sfera de intindere a dreptului la viata privata este in continua extindere si variaza in functie de epoca la care se raporteaza, la mediul social respectiv. Continutul sau se cristalizeaza in fiecare zi, de la caz la caz, pe baza jurisprudentei instantelor nationale si a curtilor internationale. Chiar daca in sistemul romănesc precedentul judiciar nu este recunoscut ca izvor de drept, totusi practica este cea care a conturat continutul dreptului la viata privata

Mihaela Ivan, Avocat colaborator la Tuca Zbarcea & Asociatii

Dreptul la viata privata face parte dintre drepturile si libertatile fundamentale ale omului, reglementate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin dispozitiile art. 8, potrivit caruia „orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale".
In prezent, notiunea de viata privata inglobeaza atăt aspecte „traditionale", precum dreptul la imagine, starea civila a persoanei, identitatea, starea de sanatate, apartenenta religioasa, integritatea fizica si morala, viata sentimentala, dar si aspecte „moderne", legate de perceptii noi in viata sociala referitoare la avort, homosexualitate, transsexualitate. Recent, ca urmare a dezvoltarii mijloacelor de comunicare, s-au nascut dezbateri cu privire la interceptarile telefonice sau ale corespondentei electronice, la utilizarea bazelor de date personale informatizate prin raportarea continutului dreptului la viata privata.

Limitele dreptului la viata privata
Dreptul la viata privata intra adesea in conflict cu alte drepturi si interese legitime, moment in care se pune problema stabilirii limitelor acestuia. Evident ca nu exista granite clare dincolo de care o incalcare trebuie sa fie considerata ca fiind permisa.
Atunci cănd o instanta de judecata constata o incalcare a dreptului la viata privata, ea trebuie sa faca o analiza asupra circumstantelor concrete in care s-a produs, pentru a putea stabili daca o asemenea ingerinta este permisa sau, dimpotriva, trebuie sa fie inlaturata de indata. In acest sens, pentru evaluarea respectivei ingerinte, Curtea Europeana a Drepturilor Omului aplica asa-zisul „test al legalitatii", prin aplicarea cumulativa a urmatoarelor criterii:
(I) Ingerinta sa fie prevazuta de lege. Statul are nu numai obligatia de a asigura abtinerea de la orice act sau fapt apt sa conduca la atingerea dreptului la viata privata (obligatie negativa), ci si obligatia de a asigura mijloacele adecvate de protectie juridica a dreptului la viata privata (obligatie pozitiva). Atingerea dreptului la viata privata trebuie sa aiba o baza legala, care sa fie cunoscuta si accesibila tuturor, si sa fie previzibila pentru a permite individului sa-si regleze conduita in functie de prescriptiile ei. In acest sens, Curtea a apreciat ca legea trebuie sa defineasca intinderea si modalitatile de exercitare a functiilor autoritatilor publice competente cu suficienta claritate pentru a proteja individul impotriva arbitrariului. In cazul Rotaru impotriva Romăniei, in care reclamantul a invocat incalcarea dreptului la respectarea vietii private, cauzata de detinerea si utilizarea de catre Serviciul Romăn de Informatii a unui fisier ce continea date personale, s-a considerat ca Legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Romăn de Informatii nu fixeaza limitele ce trebuie respectate in exercitiul acestei prerogative. S-a retinut ca legea nu defineste genurile de informatii ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor masuri de supraveghere, de colectare si conservare a datelor si nici circumstantele in care pot fi luate asemenea masuri.
(II) Sa urmareasca un scop legitim. In optica Conventiei, scopul legitim poate fi reprezentat de securitatea nationala, securitatea publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii publice si prevenirea savărsirii unor fapte penale, protectia sanatatii si moralei publice, protec-tia drepturilor apartinănd altor persoane.
(III) Sa apara ca necesara intr-o societate democratica, in sensul ca raspunde unei nevoi sociale imperioase.
(IV) Sa fie proportionala cu scopul urmarit. Pentru a exemplifica aceasta cerinta, retinem rationamentul Curtii Europene exprimat in cauza Miculiae impotriva Croatiei. In aceasta speta, reclamanta s-a plăns ca autoritatile judiciare nu au procedat la obligarea părătului, pretins tata, de a efectua testul ADN, ceea ce a condus la respingerea cererii sale de a se stabili relatia de paternitate fata de părăt si la mentinerea reclamantei in starea de incertitudine cu privire la identitatea proprie. Curtea a apreciat ca scopul urmarit prin comportamentul autoritatilor judiciare croate, acela de a proteja viata privata a pretinsului tata, nu este proportional cu lipsirea reclamantei de orice posibilitate care sa conduca la clarificarea identitatii sale.
Asadar, pentru a aprecia daca o incalcare a dreptului la viata privata este permisa sau nu, este necesar sa se procedeze la aplicarea algoritmului prezentat, operatiune care nu este deloc una usoara, necesitănd o analiza atenta a circumstantelor fiecarui caz in parte.

Monitorizarea angajatilor la locul de munca
Un subiect controversat in materia dreptului la viata privata il reprezinta monitorizarea angajatilor la locul de munca. In Statele Unite ale Americii, monitorizarea folosirii Internetului si a postei electronice a devenit o practica obisnuita, angajatorii indicănd expres ca mijloacele IT puse la dispozitia angajatilor au destinatia exclusiva de folosire in scopul desfasurarii activitatii profesionale. Pozitia angajatilor este, de regula, aceea ca existenta unei parole individuale care protejeaza accesul la casuta postala prezuma ca exista un grad de intimitate care nu poate fi incalcat de angajator prin procedurile de monitorizare.
In cazul Bourke vs Nissan Motors Corporation, o instanta din California a apreciat ca angajatii companiei Nissan nu puteau invoca incalcarea dreptului la viata privata atăta vreme căt ei aveau cunostinta de monitorizarea corespondentei electronice. S-a argumentat ca simpla cunoastere si acceptare a dreptului angajatorului de a efectua monitorizari exclude vreo potentiala ingerinta asupra vietii private a angajatului. Asadar, instanta americana si-a intemeiat solutia pe principiul transparentei. Se naste insa intrebarea daca se poate aprecia ca angajatul, odata ce a acceptat ca poate fi monitorizat, si-a dat in acest fel acordul de a i se deschide corespondenta electronica si care este soarta informatiilor pe care angajatorul le poate obtine in acest fel. Suntem oare in prezenta unei renuntari tacite la dreptul la viata privata? In ce masura este justificata apararea angajatului care a avut credinta ca propria corespondenta se afla la adapostul unei parole numai de acesta cunoscuta? Decriptarea parolei in contextul efectuarii monitorizarii de catre angajator este permisa? La aceste intrebari pot fi construite argumente pentru ambele tabere.
Intr-un caz recent, Copland vs UK, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca in sfera de protectie a vietii private intra si convorbirile telefonice si corespondenta electronica de la locul de munca. Statul britanic a fost condamnat la plata de despagubiri morale pentru fapta de a monitoriza, timp de 18 luni, convorbirile telefonice, e-mail-ul si traficul Internet ale unei angajate a unui colegiu din Tara Galilor. Apararea colegiului s-a axat pe faptul ca peri-oada de monitorizare a fost mai mica decăt cea pretinsa de 18 luni si ca monitorizarea avea singura menire de a verifica daca angajata folosea in exces resursele colegiului in interes privat. Colegiul a sustinut ca nu s-a incalcat dreptul la viata privata, intrucăt nu a fost verificat continutul informatiei comunicate, ci s-a efectuat o monitorizare strict sub aspectul numerelor apelate, a datelor, a duratei si costurilor convorbirilor telefonice, neinterceptăndu-se convorbirile propriu-zise. In ceea ce priveste monitorizarea folosirii Internetului, s-au verificat numai website-urile accesate, data si durata de navigare pe Internet.
Curtea a apreciat ca reclamanta a suferit, in fapt, o afectare a dreptului la respectarea vietii sale private. Natura monitorizarii si perioada pe care aceasta s-a desfasurat nu are relevanta sub aspectul incalcarii dreptului la viata privata, avănd in vedere ca nu i s-a adus la cunostinta angajatei ca apelurile telefonice, corespondenta electronica sau folosirea Internetului pot face obiectul unei supravegheri. S-a considerat astfel ca angajata a avut „credinta rezonabila" a respectarii caracterului privat al corespondentei si a apelurilor sale telefonice. S-a apreciat ca, inclusiv in lipsa cunoasterii continutului comunicarilor cu caracter privat, simpla depozitare a datelor personale legate de viata privata a persoanei reprezinta o incalcare a dreptului la viata privata al acesteia.
Printr-o astfel de practica se recunoaste ca exista o asteptare din partea salariatilor de a utiliza Internetul si alte mijloace de comunicare in scopuri personale. Pe de alta parte, sunt justificate si argumentele angajatorilor care sustin necesitatea monitorizarii pentru a putea detine controlul asupra productivitatii salariatilor, a evita atingerile aduse sistemelor informatice ale companiei sau posibilitatea dezvaluirii secretelor comerciale. In acest context, apreciem ca un rol deosebit il joaca Regulamentul de Ordine Interioara al companiei, prin care partile convin asupra modalitatilor practice de realizare a controlului din partea companiei, astfel incăt sa nu aduca atingere dreptului la viata privata.
Monitorizarea angajatilor a reprezentat un subiect sensibil de multa vreme in statele Uniunii Europene. Prin Directiva 95/46/EC a fost infiintat un organ consultativ european independent pe probleme de protectia datelor si a vietii private, care a elaborat un Document de lucru asupra supravegherii comunicatiilor electronice la locul de munca. Prin acest document au fost stabilite, cu titlu de recomandari, urmatoarele principii:
(I) principiul necesitatii, conform caruia angajatorul trebuie sa verifice daca monitorizarea angajatilor este necesara pentru un scop definit, datele colectate nefiind pastrate mai mult decăt este necesar pentru indeplinirea scopului propus;
(II) principiul finalitatii, conform caruia datele trebuie colectate pentru un scop specific, explicit si legitim, neputănd fi folosite intr-o activitate ce excede scopului pentru care au fost culese;
(III) principiul transparentei, conform caruia angajatorul trebuie sa furnizeze angajatilor toate informatiile cu privire la monitorizarea acestora;
(IV) operatiunile de procesare pot avea loc numai in cazul unui scop legitim;
(V) principiul proportionalitatii, conform caruia datele personale trebuie sa fie relevante si adecvate in raport cu scopul specificat. In acest sens, trebuie retinut ca monitorizarea corespondentei electronice trebuie limitata la datele de trafic si la perioada, fara a privi continutul comunicarii;
(VI) principiul securitatii, conform caruia angajatorul este obligat sa ia toate masurile de securitate pentru ca datele colectate sa nu fie divulgate tertilor.
Problematica analizata este departe de momentul la care se va gasi o solutie definitiva. Important este sa se stabileasca un echilibru intre drepturile si interesele legitime aflate in conflict, prin aplicarea principiilor mai sus enuntate si a algoritmului rezultat din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.