Unele tablouri au devenit o moda tocmai pentru ca nu se vindeau. Notorietatea lui Adrian Nastase a impulsionat comertul cu arta. Verdi ascultat in tenisi e altceva decăt Verdi ascultat in costum

Cutumele educatiei culturale ne invata ca opusul bunului gust este kitsch-ul, ca snobismul este dusmanul relatiei autentice cu un context artistic sau social, ca surogatele sunt nocive. In parte, aceste considerente sunt valabile, dar nu trebuie nici receptate in registru tragic, nici fetisizate. Sa luam urmatorul caz: era de bonton, pe vremuri (si, de ce nu, chiar astazi?), sa te duci la Opera, nu neaparat pentru a asista la un spectacol artistic, căt mai ales pentru a afla lumea ce preocupari ai sau, in cazul „cuconetului", pentru a etala toalete.
Impostura de acest tip a fost ridiculizata de Molière in „Burghezul gentilom", dar, privit cu intelegere, fenomenul exprima aspiratia unei clase sociale la un sistem de valori la care nu are acces. Iar acest lucru e pozitiv. Forma fara fond nu este, asadar, atăt de blamabila, iar diferenta dintre ce sunt si ce vor sa para oamenii nu e atăt de mare. Ridicolul este insa inevitabil intr-o aspiratie care-ti depaseste resursele si cunostintele. E ca atunci cănd vrei sa inveti patinajul: incepi prin a te face de răs.
Kitsch-ul e definit ca un produs cu caracter de pseudoarta, caracterizat prin platitudine, imitatie superficiala, lipsa de originalitate etc. El denota insa, orice s-ar spune, o relatie cu arta, ceea ce este mult mai bine decăt lipsa acestei relatii. Snobismul este, la răndul lui, atitudinea unei persoane care admira si imita fara discernamănt moda, manierele si opiniile persoanelor din inalta societate.
Despre căt de mult contribuie aceste cauze colaterale la cultura artistica a unei societati sau care sunt efectele colaterale ale artei in viata economica si sociala, am aflat mai multe dupa un dialog cu scriitorul si criticul de arta Tudor Octavian.

Căt de blamabile sunt snobismul si kitsch-ul? Sunt ele cu adevarat incompatibile cu arta autentica si cu educatia artistica?
Orice snob sfărseste prin a fi un pasionat. Sau, mai exact, majoritatea snobilor sfărsesc prin a-si iubi subiectul. E o miscare naturala. Dar se mai intămpla ceva. Independent de vointa omului, are loc un transfer de interes: de la obiect catre individ si de la individ catre obiect. Uneori, interesul dureaza putin. Oamenii se plictisesc. Dar, de regula, prezenta unor obiecte marcate artistic dezvolta la indivizi rezerve de sensibilitate pe care nu si le cunosteau.

Cum se ajunge la moda in materie de tablouri sau alte obiecte de arta?
Moda nu are cauze foarte explicite. Uite, de pilda, a fost de ajuns ca intr-un magazin romănesc sa apara, odata, unul sau doua nuduri vazute din spate si imediat s-a nascut ideea ca „se poarta" nudurile vazute din spate. Or, explicatia prezentei acelor nuduri in magazin era chiar faptul ca nu se vindeau. In general, pentru asemenea nuduri pozau nevestele sau servitoarele pictorilor de măna a doua, de aceea erau mai planturoase… Brusc, s-au umplut toate magazinele cu nuduri vazute din spate.

Ion Iliescu, „victima" unei contaminari artistice
Putem identifica si alte cauze colaterale care influenteaza miscarea pe piata a produselor artistice?
Nu exista un inventar al tuturor cauzelor colaterale care influenteaza piata operelor de arta. Dar exista povesti care lumineaza fenomenul din directii de unde nu te astepti. Este de ajuns, de exemplu, sa apara un campion intr-o tara in care nu exista un campionat specific, ca imediat el sa fie imitat. La noi, faptul ca Adrian Nastase a fost cunoscut in PSD ca mare colectionar de arta a creat un tip de emulatie si o miscare in comertul de arta extrem de profitabile. Prin contaminare, păna si Ion Iliescu primea de ziua lui, de la senatori si deputati din provincie, tot felul de tablouri. Parea logic ca, daca Nastase era colectionar de arta, si Iliescu trebuia sa fie. Eu chiar am asistat la o scena foarte amuzanta, in care niste indivizi din Maramures venisera in Bucuresti special ca sa cumpere, de la o consignatie, icoane pe sticla pentru Iliescu, de ziua lui. Mi-au cerut si mie parerea. Recunosc, am avut perfidia de a-i incuraja, spunăndu-le ca lui Iliescu ii plac la nebunie icoanele.

Definitia „cauze mici, efecte mari" este aplicabila aparitiei unei capodopere sau a unui mare artist?
Nu. Se face o mare greseala prin explicatii de genul asta. Exista si un folclor care are tendinta de a atribui cauze mici si la indemăna tuturor unor fenomene care au, de fapt, cauze complexe si nu la indemăna tuturor. Adica Monet, de pilda, a fost el impresionist si a pictat nuferi, dar stiti de ce? Avea cataracta. Sau El Greco a fost genial pentru ca avea astigmatism. Tot timpul se gaseste cineva care afla explicatii joase unor lucruri inalte. Am scris eu de curănd o povestire cu unul caruia toata viata i-au cazut in cap geamantane, rochii, pantofi, oale cu măncare si chiar un pompier. Lui Newton i-a cazut un singur mar si a descoperit legea gravitatiei. Conteaza deci, intotdeauna, in capul cui cade marul.

Lectia despre tenisi si muzica lui Verdi
De ce cumpara oamenii imitatii si nu produse originale? Adica de ce prefera o imitatie proasta in locul unui original modest, dar fara notorietate?
Eu stiu ce se intămpla pe dedesubt, in Romănia. Din faptul ca oamenii cumpara imitatii chinezesti rezulta ca undeva trebuie sa existe un demaror. Nimeni nu incepe prin a cumpara un Tizian, care e un prag foarte inalt. Cine te convinge ca e autentic sau ca merita banii? La o cumparatura foarte valoroasa trebuie sa stii o multime de lucruri. Placerea e una si priceperea e alta. Un lucru poate sa-ti placa enorm, dar sa nu ai toate determinarile necesare ca sa-l cumperi. Adica, daca vrei sa dai un milion de dolari pe un tablou, ori ai niste consilieri sanatosi si priceputi, care constituie in sine o garantie, ori ai ajuns tu insuti la un nivel de cunoastere care te face stapăn pe subiect. Stabilirea sau acceptarea pretului unei opere artistice, a unui tablou de Van Gogh, de exemplu, presupune multa stiinta asupra subiectului si foarte multe determinari, nu neaparat strict estetice: galagia care se face in jurul subiectului, faptul ca va scrie presa despre tine etc. Dupa un timp, determinarile marunte se estompeaza si ramăn in picioare cele artistice.

Cum ajungi la pricepere in materie de arta?
Am sa raspund indirect, printr-o alta intămplare. Cănd am venit eu in Bucuresti, ambitia mea a fost sa merg la Opera Romăna. Si am mers. Am luat un bilet la balcon, cu patru lei. Eram imbracat in pantaloni de doc, o bluza cu măneci scurte si tenisi. In pauza, am coborăt in holul mare. Toata lumea era imbracata frumos, elegant, desi in costume de dinainte de razboi, care fusesera pastrate. Eu m-am dat dupa o coloana, sa nu stau in mijloc si sa nu par caraghios. Mi-am dat seama ca faceam nota discordanta. M-a vazut un domn foarte bine imbracat, care a intrat in vorba cu mine. „Foarte bine, tinere, ca vii la Opera. Iti place muzica?". „Da" - i-am raspuns. „Cănd ai sa vii imbracat in costum negru, ai sa vezi ce gust are. Sa stii ca Verdi ascultat in tenisi e altceva decăt Verdi ascultat in costum".

Si totusi, ce legatura este intre muzica lui Verdi si costumul in care esti imbracat atunci cănd o asculti?
Face parte dintr-un ritual al cunoasterii. Priceperea se deprinde, nu se invata. Sunt oameni care lucreaza in magazinele cu obiecte de arta si nu fac deosebirea dintre slahmetal si foita de aur de pe icoane. Sau: cunosc un domn foarte stimabil, care stie aproape totul despre arta romăneasca, toate datele, toate lucrarile artistilor, biografiile si asa mai departe. Dar nu poate deosebi un Tonitza de un Petrascu. La nivelul stilului, este aproape un idiot. Cunosc un alt domn, si mai stimabil, care are in casa o prostie si crede ca e Palma il Vecchio, un italian din secolul saisprezece.

Rollexul de cinci dolari si relatia cu valoarea
Putem vorbi despre o relatie de simbioza - deci, reciproc avantajoasa - intre arta autentica si kitsch, intre original si fals?
Am sa-ti spun o poveste teribila despre valoare. Cănd m-am dus eu pentru prima oara la New York, primul ceas pe care mi l-am cumparat a fost un Rollex de cinci dolari, chinezesc, care semana foarte bine cu unul autentic. In casa unde eram gazduit, le-am povestit celor care stateau acolo despre afacerea mea. Ei mi-au aratat un alt ceas, aproape identic cu al meu, si mi-au spus: „Ia-l pe asta si poarta-l, sa vezi si tu cum e cu un Rollex adevarat". Pe moment, am fost entuziasmat. Dar a doua zi trebuia sa ies in oras. Ei plecasera mai devreme. Rollexul lor ramasese la mine. Mi l-am pus la măna, dar mi-am dat seama ca nu pot sa-l tin. Era un Rollex de 12.000 de dolari, iar eu nu avusesem niciodata mai mult de 50 de dolari in buzunar. A aparut un sentiment parazit foarte puternic, care nu-mi mai dadea liniste: daca-l sparg, daca-l pierd? M-am dus păna la poarta, m-am intors inapoi. Mi-am dat ceasul jos de la măna, l-am ascuns in casa. Am incuiat apoi cu toate precautiile, ca sa nu ma fac vinovat in cazul in care sparge cineva casa si fura ceasul. Mi-am luat apoi Rollexul meu de cinci dolari, cu care m-am simtit bine, liber si foarte măndru. Nu pentru ca as fi pacalit pe cineva cu el, ci pentru ca era un Rollex suportabil la conditia mea de baiat plecat din Romănia cu 13 dolari in buzunar… Atăt aveam la prima mea iesire in strainatate. Pentru ca eu dadusem, din ei, cinci dolari pe un Rollex. E vorba de raporturi, nu de valoarea in sine. Ei, bine, acel moment mi-a nuantat toate relatiile mele cu valoarea, in America. Mi s-a destelenit o directie a mintii pe care n-o utilizasem păna atunci.