Publicul priveste uneori poezia cu scepticism, iar poetii se plang ca nu sunt cititi de marele public. Dar exista poeti si poeti. Adevaratii razbat, versurile lor se transforma in proverbe si zicatori, intra nu in memoria culturala, ci in cea de toata ziua, sunt destul de sofisticati pentru a ramane simpli. Poezia nu e dificila, poezia este a tuturor, par sa spuna poetii care stiu drumul cel mai direct spre cititor.
La noi, acum, scriu autori pentru care poezia nu iese in strada, ci e conceputa pe strada, la carciuma, la fabrica, in tramvaie, naturala ca respiratia. E, pana la urma, ce s-o mai aburim, o chestiune doar de talent. Anul 2007 a inceput tare: Mihail Galatanu a publicat la Editura Vinea „Inima de diamant", datata totusi 2006, iar Marius Ianus, la Cartea Romăneasca, „Strumfii afara din fabrica". A doua carte, insotita si de un CD, ambele volume in conditii grafice excelente.
Mihail Galatanu (nascut in 1963 la Galati, inginer de nave la baza, azi redactor-sef la Flacara) si Marius Ianus (1975, Brasov, absolvent de litere, machetist la „Găndul") sunt doi dintre cei mai mari poeti ai momentului. Ei scriu in chip natural, atat de frumos si de omeneste, incat sute de confrati ai lor care chinuiesc si se chinuiesc cu poezia ar trebui sa faca un gest la fel de simplu si de omenesc: sa se lase de scris.
Mihail Galatanu, luat la procuratura pentru ca a scris „O noapte cu patria", in care i s-a parut firesc, iubindu-si tara, sa treaca peste stadiul platonic si sa i-o traga, are o forta continuta a textului ce obliga poezia sa ia chipul sau: „Optzeci si noua de ani as vrea sa traiesc, macar optzeci si noua sa scriu despre oameni, Dumnezeu & fluturi". Poezia, ca si dragostea dupa Apostolul Pavel, e indelung rabdatoare, versurile lui Galatanu induc o infinita tandrete, expusa in cele mai banale cuvinte: „Corpul meu te mai iubeste inca. O, da, corpul meu isi aminteste de tine, corpul meu isi mai aminteste de tine. Desi sufletul meu te-a uitat". Am renuntat deliberat sa mai redau impartirea in versuri a unei poezii de fluenta apei curgatoare.
Marius Ianus a trecut printr-o faza mai teribilista, „fracturista", si a ajuns la „strumfi care plang, strumfi care viseaza" in chipul cel mai firesc. Nu mai e nicio stridenta in glasul lor indragostit: „Arata-mi ca ma iubesti, stiu ca poti face asta/.../arata-mi ca ma iubesti, stiu ca in fisa postului tau nu scrie asta, da" poti s-o faci sunt convins, ne-am cumparat case si fericire, dar asta nu-i de ajuns, nu-i de ajuns". Poezia lui Ianus e populara (pop), e accesibila si directa, are candoarea copilariei fara a fi construita ca atare. Scrisa aproape direct pe net, ca blog, cartea lui Ianus da seama de talentul si spontaneitatea unui autor „scandalagiu si eficient", cum il prezinta criticul Mihai Iovanel. Eficienta poeziei lui e in directetea ei vecina cu gafa, cu infantilismul, dar si cu starea angelica. Scriind o Tanka, Ianus devine, in simplitate, abisal: „Nu e nici o floare/atat de frumoasa/ca brandusa de toamna/deschisa intrebator/peste covorul/de frunze moarte".
Citindu-i pe Galatanu si Ianus, iti vine sa pui legiunilor de poetastri intrebarea inutila ce se pune elevilor nedotati in fata premiantilor:
- Astia cum pot, ma? Astia de ce pot?