〞Eu am inceput sa fiu un om luat in seama atunci cand am hotarat sa ma iubesc si sa ma ocup de mine. Asta s-a intamplat acum zece ani". Asa a ajuns Tudor Octavian, dupa propria-i marturisire, un scriitor citit.
Un scriitor de succes, subliniem noi, si - adaugam - o autoritate pe piata operelor de arta in special a comertului cu tablouri. Unul dintre artistii valorosi descoperiti de el (si a carui cota de piata i se datoreaza) e pictorul Jean Cheller.
Tudor Octavian cunoaste bine si profund mecanismul 〞convertirii" valorii artistice in cota de piata, ca si aberatiile si disfunctiile acestui mecanism in Romania

〞Criteriile noastre de valoare sunt regionale"

Cum ajunge un artist sa aiba cota de piata in Romania?
Orice discutie despre comertul de arta in România trebuie sa plece de la clarificarea a doi termeni: pretul si cota. In Romania insa, nu exista un sistem de cotatie. Caci cotele inseamna preturi medii, institutionalizate printr-un sistem de valorizare complex. Deci nu doar prin mecanismul propriu-zis al vanzarii-cumpararii, ci si printr-un trecut al acestor activitati. Or, inceputul valorizarii pe piata a operei de arta in Romania e foarte apropiat: 1990. Atunci s-a infiintat prima casa de licitatii, Alis. Dupa care au rasarit, precum ciupercile dupa ploaie, o multime de magazine care-si spun galerii, consignatii, magazine de antichitati, in orice caz te trimit cu gandul la comertul de arta.

Exista un ghid, un reper de orientare asupra cotei de piata a artistilor romani?
Singura care incercat un totalizator al preturilor a fost Casa Alis, care a scos doua cataloage cu vanzarile pe perioade de cate cinci ani. Din acestea, cumparatorul de arta isi poate face o idee despre ce anume se vinde, la ce preturi medii, care sunt recordurile in domeniu si cam care ar fi cota de piata a unor artisti.

Cat de relevante sunt aceste indicii in raport cu standardele de evaluare europene
sau mondiale?
Noi, romanii, suntem foarte mandri de valoarea artistilor nostri, desi ea nu a fost probata, controlata si confruntata cu piata, printr-un sistem de valorizare compatibil celui international. Noi am trait intr-un sistem inchis si ne-am facut propriile criterii. Se poate spune ca toate criteriile noastre de valoare sunt regionale, translatate dinspre piata franceza, si indiferente, pana in 1990, la ceea ce se intampla pe piata internationala.

〞Nu poti vorbi cu Europa in limba romana"

Statul are vreo contributie la crearea sistemului de valori artistice?
In toata lumea, sistemul de valorizare, care cuprinde si muzeele, se bazeaza, in ce priveste constructia preturilor si acreditarea lor, pe particulari. Statul nu intervine cu nimic restrictiv, ci, dimpotriva, sprijina acest proces. La noi e pe dos. Statul nu doar ca nu face nimic pentru favorizarea aparitiei unui sistem coerent de valorizare a patrimoniului, dar il si blocheaza, prin oprelisti si masuri represive.

Ce inseamna 〞sistem coerent de valorizare"?
Orice fata de la tara, care e frumoasa, trebuie adusa la oras, spalata, imbracata, aranjata si pusa sa taca din gura ca sa nu se vada cat e de proasta... Si atunci devine model, e valorizata. Cam asa se petrec lucrurile si in valorizarea operelor de arta. Exista o regula: nu poti vorbi cu Europa in limba romana. Te integrezi pe criteriile celor unde vrei sa te integrezi. Este regula politetii elementare.

Si cam care ar fi criteriile celor cu care vrem sa ne integram?
In Franta, in procesul de valorizare a obiectelor de arta, sunt implicati patru milioane de oameni. Caci, in afara de casele de licitatie si magazinele specializate, exista peste 50.000 de targuri si talciocuri anuale. Nu exista localitate in care misca un om destept, care sa nu aiba sambata un targ. Din clipa in care un obiect artistic intra pe piata marunta, sateasca, unde e vazut si apreciat de un om priceput in domeniu, pana cand ajunge la o casa de licitatii (datorita calitatilor lui necunoscute initial), el parcurge, in Franta (si in Europa de Vest in general), vreo cinci-sase trepte. Iar ultima treapta, in aceasta dinamica a valorizarii, o constituie casele de licitatii.

Un fel de reciclare in trepte...
Exact. O reciclare a obiectului de arta, pana cand acesta ajunge la cota lui de piata. Este un mecanism al pietei populare, de intrare a obiectului nedefinit pe drumul cotatiei.

〞Pictorii romani nu au cota europeana"

Cum se incurajeaza acest mecanism?
Foarte simplu. Primarii hotarasc niste locuri, niste strazi curate si bine asfaltate, care sa poata fi concesionate - in cazul Frantei - celor cateva milioane de comercianti cu obiecte de arta. In talciocul 〞Porte de vambes", din Paris, de pilda, metrul liniar de trotuar se concesioneaza pe 49 de ani si costa 15 euro pe an.

Care ar fi prima conditie ca artistii romani sa intre 〞in randul lumii", adica in sistemul international de valorizare?
Prima conditie ar fi o lege a patrimoniului, facuta de niste oameni informati, destepti si cu simtul perspectivei. Actuala lege a patrimoniului are ceva din psihologia taranului care ingroapa banii la radacina stejarului, caci porneste de la o utopie: ca tot ce se afla acum in muzee este patrimoniu si trebuie sa ramana inchis. Pentru noi, valoare inseamna ceva ce nu se misca. Ei bine, daca muzeele noastre ar avea libertatea sa se miste precum muzeele din Europa, si-ar face o alta gestiune a fondurilor. Pentru ca ele au zeci de mii de lucrari - Muzeul National de Arta, de exemplu - care nu vor fi niciodata expuse si care zac in depozite. Aceste lucrari ar putea fi insa valorizate pe piata, spre folosul autorilor lor. Valorizate, adica vandute, scoase la licitatie! Si astfel s-ar regla financiar, fara ca tara sa piarda.

Exista pictori romani cu cota internationala?
Trebuie sa se stie un lucru foarte clar. Cu exceptia lui Brauner, niciun pictor roman nu are cota europeana, din cauza ca nu circula. Iar cei cativa romani care au studiat in Occident si au lasat pe acolo lucrari sunt omorati a doua oara de negustorii romani, care ii cumpara foarte ieftin in Europa si ii revand foarte scump in Romania. Se cumpara, de exemplu, un Petrascu, din Franta, cu 5.000 de euro si se vinde in Romania cu 40.000. Sau se cumpara un Grigorescu cu pana-n 10.000 si se vinde la noi cu 60.000. Sunt omorati a doua oara pentru ca sunt scosi dintr-un sistem de valorizare dur, dar real si profitabil, si adusi intr-un sistem regional, inchis.

Fudulia nationala si lipsa de sistem

Care e explicatia acestui fenomen de nonvalorizare?
Explicatia este 〞fudulia" nationala si faptul ca in Romania preturile acestor artisti sunt peste cotele lor reale, europene. Iar aberatia vine din lipsa de informare. Si va dau exemplul lui Pallady, care a trait 40 de ani in Franta, unde a pictat si a vandut, intr-adevar, dar modest... El n-a fost, asa cum stim noi, un campion pe piata franceza... Iar prieten cu Matisse o fi fost, dar nu stiu daca si Matisse a spus ca e prieten cu Pallady... Ei bine, aceasta continua fudulie declarativa, ca Romania are valori in pictura, ar trebui sprijinita de un sistem de verificare a afirmatiei.

Nu stapaneste nimeni, in Romania, mecanismul acestui angrenaj?
Daca este cineva din Romania care cunoaste bine tot sistemul, acela sunt eu si inca vreo cativa negustori de arta: anticarul de langa Dales, anticarii Consignatiei de pe Calea Victoriei si cei de la Galeriile Zambaccian. Adica oameni care au acces la datele reale si care stiu ca informatia este baza comertului de arta. Ma intalnesc cu ei prin Franta, pe la talciocurile de care v-am spus.

Care este locul caselor de licitatii, in acest context?
Casele de licitatie reprezinta o forma traditionala, stabilizata si prestigioasa de valorizare la cel mai inalt nivel. Cele din Ungaria si Cehoslovacia au fost absorbite de piata vieneza, mai exact de casa Dorotheum, care e reprezentativa pentru Europa Centrala si de Est. Fara Romania.

De ce fara Romania?
Trebuie sa spun ceva ce dovedeste profundul neprofesionalism al celor care au facut Legea patrimoniului (si care lucreaza in Ministerul Culturii!) vizavi de piata libera de arta din Romania. Tablourile, obiectele de arta care se vand prin galerii nu sunt insotite de un certificat, ci de un bon fiscal. Exact ca bananele sau frigiderele. Acest bon fiscal nu are nicio valoare probatorie in viata operei de arta. In toata lumea, cu exceptia Romaniei, opera de arta circula insotita de niste hartii doveditoare. Nu exista insa, la nivelul conducerii statului, un interes in acest sens, dimpotriva. Pentru ca marii colectionari se afla in aceste structuri, iar ei si-au facut colectiile in mod fraudulos. Au preferat sa cumpere pe sub mana, fara acte. Acuz public pe toti conducatorii Romaniei, din "90 incoace, de neglijenta interesata. Au amanat cat au putut momentul fiscal, pentru ca le-a convenit, din motivul de mai sus. Cum vor face insa probatoriul circulatiei operei de arta? Cum vor putea dovedi ca nu sunt falsuri sau contrafaceri, daca nu poarta niste certificari profesionale?

〞Lipsa de profesionalism are, in Romania, forme clinice"

Legea patrimoniului reglementeaza totusi, cumva, aceasta exigenta, dupa cum spuneti, internationala?
Nu, dimpotriva. Legea patrimoniului a contribuit la piata universala de arta prin cea mai mare aberatie posibila. E romaneasca si unica. Se stie ca, in toata lumea, negustorii, cand vor sa certifice calitatea unui obiect, platesc un expert. Mai mult, cumparatorii vin cu expertul. Or, la noi, prin Legea patrimoniului, negustorii sunt obligati sa angajeze un expert, pe care trebuie sa-l plateasca, ca sa-i spuna cumparatorului ca obiectul pe care il cumpara e adevarat sau fals. Intelegeti absurditatea? Pai, ce negustor e atat de nebun, incat sa angajeze un expert - intr-o tara unde nu exista experti! - care sa-i spuna cumparatorului sa nu cumpere obiectul?! Este de ras, dar o asemenea lege, o asemenea obligativitate exista. Adica, la noi, lipsa de profesionalism, la nivelul Ministerului Culturii, are forme clinice. Si sunt foarte responsabil cand spun asta. Pentru ca eu circul intr-o lume unde am de-a face cu profesionisti. Care se mira. Se mira de ce suntem atat de nesanatosi si preferam sa pierdem acolo unde toata lumea castiga.

Si ce le raspundeti?
Eu nu le pot da un raspuns. Pentru ca nu exista un raspuns care sa contina o explicatie logica. Evit aceste discutii, ca sa nu fiu nevoit sa incriminez poporul din care fac parte, mai mult decat am motive.

Cum ati intrat dumneavoastra in angrenajul acestui sistem?
Observand ca exista un fond urias de opere de arta nedefinite, in absenta unui sistem de valorizare. Am preluat aceasta felie, facand de unul singur o munca pe care ar fi trebuit s-o faca un institut intreg de cercetare. M-am implicat in asta pentru ca, in primul rand, este o activitate foarte placuta, iar in al doilea rand pentru a compensa multe lucruri bune pe care ar fi trebuit sa le fac in viata si nu le-am facut.

Decontati niste datorii...
Exact. Decontez niste greseli sau niste neimpliniri.

〞Recuz aceasta comisie!"

Ce inseamna intrarea in Uniunea Europeana din perspectiva mecanismului de valorizare a unei opere de arta?
In 2007 se va acorda o sansa reala artelor din Romania. Pentru ca atunci vei putea lua tabloul sub brat si sa mergi sa-l vinzi unde vrei in Europa. Intervine insa un impediment major: daca lucrarea nu are acreditari din tara, n-o vinzi. Nu ti-o cumpara nimeni la pretul de piata, pentru ca nu poti sa spui: e o mare valoare, dar am cumparat-o pe sub mana. Stiti cine o cumpara? Galeristul ciubucar care iti da 300, pune el actele la punct si o vinde la licitatii cu 5.000. Deci nimeni nu se poate imbogati fara acte, fara expertiza, cu opere cumparate la negru.

Cine face aceste expertize in Romania?
Expertii din Romania sunt acreditati de o comisie din cadrul Ministerului Culturii, pe care eu o recuz. Pentru ca jumatate din membrii ei nu mi s-au impus niciodata, prin nimic: nici prin calitatea scrisului, nici prin calitatea rostirii, nici prin calitatea expertizei. Sunt oameni care si-au asigurat un nume in muzee, dar nu si pe piata. Dau niste certificate unor experti, unor priceputi, niste oameni care n-au nicio legatura cu obiectul de arta. Ceea ce este nu dramatic, ci jignitor si neprofesional. Si ma obliga pe mine sa raman in continuare trist sa ma raportez la o lume unde instrumentele sunt respectate.

〞Pana acum nu m-am facut de ras"

Aveti multe tablouri...
Tot ce cumpar eu e aproape tot ce arunca altii. Eu vad arta aco-lo unde altii vad doar ruina sau lipsa de semnatura. Or, semnatu-ra nu inseamna neaparat ca tabloul este original. Asa cum lipsa de semnatura nu inseamna ca e un fals. Ion Musceleanu, de exemplu, nu-si semna tablourile decat atunci cand isi gasea cumparator.

Totusi, nu e riscant sa cumparati tablouri nesemnate?
Imi permit acest lux pentru ca pe mine nu ma intereseaza in primul rand semnatura. Ma intereseaza calitatile artistice ale tabloului si punctul meu de vedere. Daca sistemul meu de apreciere este bun, n-am cum sa vad tablouri proaste. Daca nu e bun inseamna ca mor odata cu cartile mele. Dar dovada ca nu e rau e ca foarte multi oameni iau in considerare parerile mele. Este punctul de vedere al calitatii profesionale. Care ar urma sa fie acreditat de o semnatura. A autorului sau a mea. Eu n-am nicio sfiala sa cumpar tablouri bune nesemnate, din doua motive: stiu cine-s autorii si stiu ca au calitate. Si, fara sa ezit, confirm si semnez pe spatele tabloului, riscand sa ma fac de ras. Sau sa-mi castig o autoritate crescanda pentru faptul ca apreciez corect autorul. Pana acum nu m-am facut de ras.