Diferentele dintre clauzele contractuale continute de ofertele societatilor de leasing sunt exclusiv de formulare.
Legislatia leasingului în România este reprezentata de prevederile OG nr. 51/1997, ordonanta care, dupa ce a suferit mai multe modificari, a fost republicata, pentru ca apoi sa fie din nou modificata si completata. Referiri la contractul de leasing exista si în alte acte normative ce privesc, în general, tratamentul fiscal, contabil si vamal al operatiunilor de leasing. Chiar daca, în general, modificarile suferite de OG nr. 51/1997 au fost pozitive, ele nu au rezolvat nici pe departe toate problemele pe care le ridica operatiunile de leasing, legislatia româna a leasingului putând fi caracterizata cel putin ca fiind lacunara si perfectibila. Ea permite si chiar încurajeaza uneori, prin dispozitiile sale, o serie de abuzuri ale societatilor de leasing române (finantatorilor) în detrimentul clientilor (utilizatorilor). Despre aceste abuzuri si despre clauzele nelegale din contractele de leasing ne vorbeste avocat Roxana Eftimie, Partener la Societatea de Avocatura Sova & Partners.
In România, nu se pune problema unei alegeri reale a consumatorului, bazata pe avantajele conferite de clauzele contractuale, între diversele societati de leasing. Aparent, clauzele contractuale continute de ofertele societatilor de leasing de pe piata româneasca sunt diferite, în realitate însa, la o citire atenta, diferentele sunt exclusiv de formulare, efectele finale ale acestora fiind identice.
Cine doreste sa contracteze un leasing financiar pentru un autoturism, de exemplu, si analizeaza în acest scop ofertele mai multor societati române de leasing nu face decât sa constate similaritatea conditiilor oferite de acestea si faptul ca devine nerelevant cu care dintre ele ajunge sa încheie contractul de leasing. Conditiile oferite apar la fel de împovaratoare si, pe alocuri, chiar abuzive. Calculul redeventelor si al celorlalte taxe conduce la cifre sensibil egale.
În general, criteriul de alegere îl reprezinta societatea de leasing cu care colaboreaza în mod obisnuit dealerul sau furnizorul bunului.
Clientul este înstiintat de la bun început ca oferta societatii de leasing nu este negociabila, astfel încât totul se reduce la o decizie unica - îsi asuma sau nu clientul riscul? Pentru ca exista riscuri, nu putine, si nici minore!
Ne punem întrebarea fireasca daca nu cumva diferentele de formulare din contractele de leasing uzitate de finantatorii români sunt doar o încercare de a ascunde fixarea concertata a conditiilor comerciale oferite care, în cele din urma, a condus la o diminuare accentuata a concurentei pe piata leasingului din România si la o transformare a contractului de leasing într-un contract de adeziune.
Apreciem ca sunt destule elemente care sa justifice autosesizarea Consiliului Concurentei, în calitate de unica autoritate competenta în domeniu, pentru deschiderea unei investigatii referitoare la posibila încalcare de catre societatile de leasing din România a prevederilor Legii concurentei nr. 21/ 1996. O astfel de investigatie ar releva multe aspecte foarte interesante si nelegale în activitatea societatilor de leasing si ar putea conduce la crearea unei piete cu adevarat concurentiale în domeniul leasingului, în interesul consumatorilor si chiar al participantilor la aceasta.

Valoarea finantata inferioara costului de achizitie
Spre deosebire de credit, esenta leasingului este asigurarea finantarii integrale a unei investitii, asadar a întregului cost de achizitie al bunului obiect al contractului.
Toate societatile de leasing din România pretind clientilor lor plata unei sume cu titlu de avans, si aceasta anterior achizitionarii bunului ce face obiectul leasingului. În aceste conditii, valoarea finantata devine inferioara costului de achizitie al bunului, reducându-se cu avansul platit de client, cu care acesta practic se autofinanteaza.
Aceasta practica porneste de la caracterul lapidar al legislatiei leasingului. OG nr. 51/1997 nu prevede nimic referitor la valoarea finantata, momentul achizitiei bunului de catre finantator sau la perceperea unui avans în cazul operatiunilor de leasing. Ea se limiteaza sa reglementeze plata unor rate de leasing periodice si modalitatea de calcul al acestora (cota-parte din valoarea de intrare a bunului).
Având în vedere ca leasingul se deosebeste de credit tocmai prin faptul ca e menit sa asigure finantarea persoanelor care nu dispun de fonduri proprii sau atrase (credite) pentru achizitionarea bunului, consideram ca se impune reglementarea clara a acestui aspect în legislatia leasingului, astfel încât consumatorii sa poata contracta un leasing si fara plata unui avans sau cu plata unui avans foarte mic în raport cu valoarea contractului.

Impunerea garantiilor suplimentare
Ceea ce este caracteristic contractelor de leasing, în opozitie cu contractele bancare, este si faptul ca principala garantie a finantatorului este însusi dreptul de proprietate asupra bunului ce constituie obiect al contractului de leasing, nefiind nevoie de garantii suplimentare. Mai mult, contractul de leasing poate constitui titlu executoriu. Totusi, majoritatea societatilor de leasing pretind garantii suplimentare, fie sub forma girantilor, fie sub forma de bilete la ordin în alb sau garantii bancare abstracte. Aceasta reduce mult din flexibilitatea caracteristica a contractului de leasing, care în mod normal îl face preferabil contractelor de credit. Problema nu poate fi rezolvata decât printr-o interventie legislativa care sa limiteze garantiile solicitate de finantatori la încheierea contractelor de leasing.

Obligarea la penalitati nedatorate
Toate societatile de leasing impun, prin conditiile generale de acordare a leasingului, stingerea mai întâi a penalitatilor de întârziere, a dobânzilor, a altor cheltuieli decurgând din derularea contractului si abia la sfârsit a ratelor de leasing.
Nu ar fi nicio problema daca societatile de leasing ar emite facturi pentru acestea, în absenta lor clientul neavand posibilitatea, conform legii contabile, sa le stinga prin plati cu destinatie precisa. Problema se ridica în special în ceea ce priveste penalitatile de întârziere, pe care societatile de leasing le calculeaza automat prin utilizarea unui program informatic. Deoarece nu se emit facturi de penalitati, clientul nu are decât posibilitatea sa a-chite rata de leasing. Prin stingerea mai intâi a penalitatilor restante si a-bia apoi a ratei de leasing, clientul ramane in permanenta cu restante la plata si, implicit, obligat la plata de penalitati pe care, practic, nu le datoreaza. In acest mod, prin intermediul unei practici abuzive si pe fondul unui vid legislativ in domeniu, societatile de leasing obtin venituri importante care, în opinia noastra, nu sunt legale.

Impunerea optiunii de cumparare este nelegala
Trebuie precizat ca practica societatilor de leasing care impun clientilor sa-si exprime optiunea de cumparare a bunului înca din momentul încheierii contractului este nelegala. Esenta leasingului este tripla posibilitate de optiune a clientului la finalul contractului: sa cumpere bunul, sa restituie bunul sau sa continue contractul. Aceasta nu înseamna ca utilizatorul nu poate sa-si exprime optiunea de cumparare a bunului înainte de sfârsitul perioadei de leasing, însa aceasta presupune achitarea tuturor obligatiilor asumate prin contract. Astfel, exprimarea optiunii de cumparare înca de la încheierea contractului ar echivala cu achitarea integrala a bunului, ceea ce ar transforma contractul dintr-unul de leasing într-unul de vânzare-cumparare.
Tot în legatura cu optiunea de cumparare a bunului, legea sanctioneaza nerespectarea acesteia de catre finantator cu plata de daune-interese egale cu valoarea reziduala sau cu valoarea de circulatie a bunului la data expirarii contractului de leasing. Consideram aceasta reglementare gresita deoarece deschide calea abuzului societatilor de leasing si încalca un drept fundamental si esential al utilizatorului de a cumpara bunul, daca doreste, la finalul perioadei de leasing.
Legea ar trebui modificata prin inserarea unei prevederi care sa permita instantelor de judecata sa pronunte, într-o atare situatie, hotarâri care sa tina loc de contract de vânzare-cumparare a bunului între finantator si utilizator. De altfel, în practica judecatoreasca au fost deja pronuntate o serie de decizii în acest sens.

Raspunderea finantatorului
O situatie care ar trebui sa primeasca, în opinia noastra, o reglementare ceva mai echilibrata si mai detaliata se refera la raspunderea finantatorului în cazul în care bunul nu este livrat utilizatorului. OG nr. 51/1997 face doar referirea ca finantatorul nu raspunde într-o astfel de situatie si ca utilizatorul poate actiona direct asupra furnizorului în cazul reclamatiilor privind livrarea, calitatea bunului s.a.
Cu alte cuvinte, chiar daca nu ajunge sa foloseasca efectiv bunul, utilizatorul trebuie sa plateasca finantatorului sumele datorate în baza contractului, ramânând sa se razboiasca direct cu furnizorul pentru livrarea bunului. Mai mult, având în vedere ca nu poate negocia clauzele contractuale, utilizatorul nu are posibilitatea sa se protejeze de la început printr-o clauza de desfiintare de drept a contractului într-o astfel de situatie.
Ar fi de dorit ca legiuitorul roman sa adopte solutia Conventiei UNIDROIT privind leasingul financiar international, Ottawa, 1998, ale carei dispozitii au fost preluate si sunt aplicate de state mari ale lumii: SUA, Franta, Italia, Federatia Rusa, Belgia, Finlanda s.a. Aceasta conventie prevede expres dreptul utilizatorului de a pune capat contractului de leasing, cu restituirea sumelor deja platite, în ipoteza în care furnizorul nu livreaza bunul sau livreaza un bun ce nu corespunde cerintelor utilizatorului.

Rezilierea contractului
Societatile de leasing se întrec în a insera clauze abuzive de reziliere de drept a contractului din culpa utilizatorului, cum ar fi: în caz de cercetare penala a asociatilor/actionarilor/administratorilor; în caz de neplata, timp de doua luni, a oricaror cheltuieli facturate de finantator (inclusiv amenzi care ajung neplatite la finantator si se achita de catre acesta); în caz de încheiere de catre utilizator a unui alt contract de leasing sau de credit bancar fara a înstiinta în scris pe finantator s.a.
O clauza de reziliere profund nelegala, dar întâlnita în contractele românesti de leasing este cea prin care, daca între parti exista mai multe contracte de leasing, încalcarea de catre utilizator a unuia dintre acestea conduce la rezilierea oricarui alt contract în derulare între cele doua parti. În situatia rezilierii contractului pentru astfel de motive, ratele ramase de achitat de catre utilizator devin scadente în totalitate, cu titlu de daune-interese în favoarea finantatorului, iar bunul trebuie restituit catre acesta. Asadar, utilizatorul trebuie sa achite întreg contractul, dar ramâne si fara bunul pe care intentiona sa-l achizitioneze în leasing. Aceleasi consecinte se produc si în situatia în care bunul este furat sau este distrus în totalitate, desi în aceste cazuri nu poate fi vorba de-spre vreo culpa a utilizatorului.
Din pacate, nu exista în legislatia leasingului prevederi care sa limiteze motivele de reziliere pe care societatea de leasing le poate insera în contract. Singura speranta a utilizatorului ramâne declararea acestora ca abuzive în baza Legii nr. 193/2000, lege care prezinta insa numeroase neajunsuri si care nu acopera întreaga paleta de contracte ce contin clauze cu caracter abuziv.
O reglementare echitabila din acest punct de vedere gasim în Conventia UNIDROIT privind leasingul financiar international, Ottawa, 1998, pe care legiuitorul roman nu ar fi rau sa o aiba în vedere la o viitoare modificare si completare a legislatiei leasingului. Aceasta conventie prevede ca finantatorul nu are dreptul sa declare scadente si sa încaseze ratele de leasing ramase de achitat decât în situatia unei încalcari importante ("substantial default") a contractului de leasing si în orice caz numai dupa ce a dat sansa utilizatorului de a îndrepta încalcarea si numai dupa ce dovedeste ca a facut tot ce-i sta în putinta pentru a limita pagubele.

Asigurarea bunului
Conform legii, utilizatorul are dreptul de a-si alege, cu acordul finantatorului, societatea care va asigura bunul. În practica însa, ca si restul clauzelor contractuale, societatile de leasing impun utilizatorului si societatea de asigurare (eventual, membra a grupului financiar al finantatorului), prin prevederi care fac trimitere la societati de asigurare "agreate de" finantator. Astfel de prevederi sunt, evident, contrare legii si ar trebui cenzurate legal prin declararea expresa a nulitatii acestora.
O practica recenta a unor societati de leasing în materie de asigurare a bunului transfera indirect, cu încalcarea flagranta a prevederilor legale, obligatia de asigurare a bunului catre utilizator, prin interpunerea unui asa-zis broker de asigurare. Conform legii, bunul trebuie asigurat de catre societatea de leasing care are obligatia de a plati ratele de asigurare la termenul scadent, cu refacturarea acestora catre utilizator. În caz de producere a riscului asigurat, chiar daca utilizatorul are întârzieri în plata ratelor catre finantator, nu apar probleme cu asiguratorul, acesta primindu-si primele de asigurare la timp. Prin interpunerea unui broker de asigurare, în realitate, utilizatorul este pus sa încheie el însusi contractul de asigurare, astfel încât întârzierile la plata primelor de asigurare îi afecteaza acestuia vocatia la despagubiri în caz de producere a riscurilor asigurate.

Efecte in caz de faliment
În cazul falimentului finantatorului, consecintele, chiar pentru utilizatorul de buna-credinta, pot fi dezastruoase. Potrivit legislatiei falimentului, lichidatorul poate decide mentinerea sau desfiintarea contractului de leasing. În cazul mentinerii contractului, interesele utilizatorului nu sunt afectate. În situatia desfiintarii contractului însa, bunul este readus în patrimoniul finantatorului falit, utilizatorul având doar posibilitatea de a se înscrie în tabelul de creante, ca orice simplu creditor. Aceasta solutie legala este mai mult decât discutabila, având în vedere ca încalca dreptul de optiune al utilizatorului pentru cumpararea bunului. Ar fi fost de dorit ca legiuitorul sa acorde mai întâi utilizatorului posibilitatea de a cumpara bunul si abia apoi sa ia masurile specificate.

Alte clauze abuzive
Întâlnim în contractele românesti de leasing multe alte clauze abuzive pe care utilizatorii le accepta pentru ca nu au alternative. Exemple de astfel de clauze sunt: clauza prin care finantatorul îsi rezerva dreptul de modificare unilaterala a cuantumului ratelor ramase de achitat, proportional cu modificarea conditiilor de finantare; clauza prin care finantatorul îsi rezerva dreptul, în cazul întârzierii platii ratelor de leasing de catre utilizator, de a nu-i valida acestuia dreptul la despagubire decurgând din asigurare; clauza prin care utilizatorul îsi asuma inclusiv riscul fortei majore s.a.