Un caz cu victime

Nu m-aş fi oprit la ceea ce, până la urmă, a fost un accident rutier - cum sunt, din nefericire, cu zecile în fiecare lună pe şoselele patriei - dacă toată vâlva iscată nu ar fi relevat un adevăr social şi politic pe care, din câte am citit şi văzut eu, nu l-a subliniat nimeni.
Nu am niciun parti-pris vizavi de autorul accidentului. De aceea nici nu mă interesează numele. În ultimii ani, înaintea lui au fost, în aceeaşi situaţie, un bancher, o soţie de fost senator, un parlamentar, un puşcaş marin american, un interlop, o vedetă de showbiz. Şi, poate, mulţi alţii, uitaţi mai repede de opinia publică. Cu toţii însă mai puţin notorii, mai puţin provocatori în spaţiul public.
Dar toate cazurile intens mediatizate în aceşti ani au câteva lucruri în comun: 1. autorii, persoane bogate şi/sau celebre, au condus câte o maşină puternică, un „gipan”, iar victimele, oameni simpli, fie s-au aflat în maşini modeste, fie au fost pietoni; 2. victimele se deplasau regulamentar; 3. autorii au fost înconjuraţi, aproape instantaneu, de avocaţi şi intermediari care au transferat discuţia într-o zonă tehnică, greu de înţeles pentru marele public; 4. autorii au primit pedepse mici, cu suspendare.
Să fiu bine înţeles! Sunt convins că şi şoferii de Dacii 1300 generează accidente mortale. Dacă s-ar face o cercetare serioasă, probabil că accidentele provocate de Dacii ar fi, numeric, mai multe decât cele provocate de „gipane”. Nu asta este însă problema! Pro­blema este mesajul social pe care îl dau proprietarii de maşini de lux şi susţinătorii acestora din mass-media. E de domeniul evidenţei că, într-o societate în majoritate săracă, cu o bogăţie (atâta câtă e!) puternic polarizată, există resentimente puternice faţă de aroganţa sau sfidarea pe care le generează, în foarte multe cazuri, o bogăţie do­bândită rapid, fără înţele­gerea responsabilităţii pe care o implică aceasta. Cu atât mai mult cu cât România a cu­noscut şi încă nu a uitat ideea egalităţii de tip comunist. Să nu uităm că un procent uriaş al populaţiei (între 40 şi 55%, după sondaje diferite) consideră că în perioada comunistă se trăia mai bine, să nu uităm că majoritatea consideră că ţara merge într-o direcţie greşită, să nu uităm cât de puţină încredere au românii în justiţie, politicieni, poliţie. Şi să nu uităm cum toată lumea e de acord că se şofează nebuneşte, că nimeni nu respectă regulile şi că, în general, contezi numai tu, individul.
Pe scurt, mesajul este că banii şi/sau statutul social creează o castă care îşi poate permite orice şi că legile nu se aplică la fel pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci. Are săracul posibilitatea de a-şi angaja o armată de avocaţi, psihologi, experţi, purtători de cuvânt?
Sistematic, autorii acestui tip de accidente primesc pedepse mărunte, de obicei cu suspendare. Şi aici intervine şi slăbiciunea săracilor. Poliţia sau organele de anchetă pornesc de la filozofia că „mortul e de vină”. La urma urmei, ce mai poţi să faci? Mortul e mort, ajută la ceva că-l bagi pe cel viu la puşcărie? Mai bine înţelegeţi-vă! Vinovatul dă nişte bani rudelor, care nu mai încep acţiunea civilă şi totul se rezolvă! Şi se ajunge la situaţii absurde în care însuşi preşedintele ţării consideră, public, că rudele unei victime au primit suficienţi bani ca despăgubire!
Nu cunosc şi, prin urmare, nu am dreptul să judec
circumstanţele ultimului accident celebru. M-a şocat însă prima reacţie a celui implicat: „Sunt terminat!”. Ceea ce conta era propria situaţie, propriul statut, nu mormanul de fiare şi sânge din faţă! Sigur, ne putem imagina că suntem oameni, supuşi greşelii, şi că putem să ajungem, la limită, într-o situaţie asemănătoare. S-a format însă în România stereotipul profund al lui „de ce tocmai eu?”. Şi asta tocmai ca urmare a nenumăratelor precedente din toate domeniile: accidente rutiere, nereuşite la examene, cazuri de corupţie sau altele asemenea. De fiecare dată, nu eu, ci altcineva e de vină!
Sunt convins că accidentul recent mediatizat va fi dat uitării peste câteva săptămâni. Din păcate, sunt la fel de convins că justiţia şi politica nu-l vor rezolva exemplar şi transparent şi nu-l vor transforma într-o piatră de hotar nici în cazuistică, nici în eventuala modificare a legislaţiei. Iar societatea românească va rămâne cu mesajul pe care l-am spus mai sus.
Ce legătură are asta cu politica? Doar nu ne-am aştepta ca o lămurire transparentă a unui caz civil să asaneze domeniul politic! Nu! Dar problema de fond e încre­derea. Până la urmă, misiunea oricărei clase politice este să dea corpului social încrederea în sensul istoriei. Şi, repet, încrederea nu se obţine atât prin aplicarea corectă a unor proceduri (deşi contează foarte mult şi asta), cât prin exemplul personal.
Ceea ce se întâmplă în spaţiul politic este echivalent, mutatis mutandis, cu ceea ce se întâmplă pe şosele. Niciunul dintre politicienii postdecembrişti nu şi-a asumat o răspundere reală pentru greşelile de strategie. Niciunul nu a spus, onest, clar şi răspicat: „Am greşit! Plătesc în cutare mod!”. De obicei, sunt alţii de vină. Dar, chiar şi când vinovatul este evident, chiar şi când, strâns cu uşa, îşi recunoaşte cu jumătate de gură vina, de plătit nu plăteşte nimic! Costurile le suportă cetăţeanul! Iar asta adânceşte prăpastia dintre guvernanţi şi guvernaţi.