România care cerşeşte

Domnul Teodor Baconschi, ministrul de externe al României şi vicepreşedinte al PDL, a afirmat, de curând, că îşi doreşte ca partidul domniei sale să fie susţinut (la alegeri, se înţelege!) de „România care lucrează, nu de România care cerşeşte”. Afirmaţia a produs ceva rumoare (nu îndeajuns, după părerea mea!), atât printre jurnalişti, cât şi în rândurile Opoziţiei, dar domnul Baconschi a ţinut să-şi menţină poziţia, explicând, ce-i drept, că e vorba despre o „metaforă” prin care înţelege, de fapt, pe cei care sunt asistaţi social.

Exprimarea este şocantă, indiferent de precizările ulterioare. Ne-am obişnuit să privim discursul politic nu ca pe o reflectare a realităţii, ci ca pe o reflectare a imaginii, într-un anumit context dat. Dacă Teodor Baconschi ar fi fost doar un ideolog al unui partid de dreapta, nu ar fi fost nimic supărător în cele spuse. La urma urmei, dreapta se concentrează pe politicile de dezvoltare capitalistă, pe promovarea spiritului întreprinzător şi a liberei iniţiative. Prin urmare, segmentele sociale care intră în sfera asistenţei statului nu fac parte din electoratul unui partid de dreapta. 

Deocamdată însă, înainte de a fi ideologul partidului, domnul Baconschi este demnitar al statului. Al unui stat care îşi dispută cu vecinii bulgari titlul de cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană. Al unui stat ai cărui cetăţeni (şi aici nu contează etnia!) cerşesc, la propriu, în Occidentul mai pricopsit, generând nemulţumiri şi ostilitate în primul rând printre oamenii obişnuiţi de acolo şi abia apoi, ca efect, printre politicienii populişti. Al unui stat care (după cum o arată clar datele şi faptele) şi-a sărăcit, în ultimii douăzeci de ani, cetăţenii prin politici de dreapta (privatizări sau închideri de întreprinderi) şi a încercat să-i amăgească prin măsuri de stânga (salarii compensatorii, subvenţii sau ajutoare de tot felul). Al unui stat care e condus de şapte ani de un preşedinte provenit din actualul PDL şi în care numitul partid s-a aflat la putere în chiar momentele „sărăcirii”.

Faţă de acest context, spusele ministrului de externe nu sunt doar şocante, ci şi ipocrite, cinice, ofensatoare.

Dar să încercăm să luăm de bună „metafora” baconschiană: prin urmare, cerşetori egal asistaţi. Sigur, imaginea de care face uz propaganda partidului de guvernământ este cea a cocalarului cu vilă şi lanţ gros de aur la gât care vine cu Mercedesul să-şi ridice ajutorul social de la primărie. Personajul respectiv nu este însă un asistat, este un hoţ. Oare de ce n-a folosit domnul Baconschi antiteza: „România care lucrează, nu România care fură”?. Cred că ar fi fost mai corect! 

Discursul radicalizat de dreapta al PDL sună fals şi artificial. Sună fals pentru că induce ideea că a fi asistat este o ruşine şi, în general, că a fi sărac este o ruşine. Desigur, dacă ai ce munci şi nu munceşti, este un lucru ruşinos. Dar într-o societate complexă, cum e cea contemporană, nu se poate aplica grila simplistă a unei societăţi primitive agrare, de exemplu. Într-o societate complexă, nici meritele, şi cu atât mai puţin vinile nu mai sunt strict individuale. Statul are responsabilitatea gestionării nu a cetăţenilor individuali, ci a unor „trenuri” în care cetăţenii se îmbarcă (sau, şi mai bine spus, sunt îmbarcaţi) cu bună-credinţă. Unii vor să ajungă filosofi, alţii tinichigii, alţii politicieni. Dar „căile ferate”, „orarul” şi „traseele” acestor „trenuri” le stabileşte statul prin politicile sale. Or, ca să fiu metaforic precum dl Baconschi, statul a încurcat orarul trenurilor, dar acuză călătorii pentru întârziere! Şi, apropo de chestiunea cu lucratul şi furatul, îi reamintesc domnului ministru de externe (de a cărui vastă cultură nu mă îndoiesc) o vorbă populară: slugile sunt hoaţe acolo unde gospodarul e prost!

Dar discursul PDL este şi artificial. El vine într-un context în care în mass-media din România (nu-mi dau seama încă dacă asta se petrece şi pe alte meleaguri) se accentuează o isterie ciudată. Pe de o parte, se înmulţesc şi, cum am spus, se radicalizează apologiile dreptei. Pe de altă parte, este exacerbat „pericolul” stângii. S-a scris deja despre manifestul celor de la Noua Republică, iar Mişcarea Populară e, aproape, banalizată. 

De ce ar fi, pentru România, un pericol „revenirea socialismului”? A pomenit, oare, cineva - fie din mediul politic, fie din societatea civilă - despre vreun proiect „socialist” pentru România? Dacă ne uităm pe documentele PSD - cel mai de „stânga” partid parlamentar - nu vedem nimic! Au apărut, oare, acum în România partide sau mişcări de stânga radicale, aşa cum proliferează cele de dreapta? Ne aflăm oare, aşa, ca în 1940, în vecinătatea unui colos al totalitarismului comunist? Răspunsurile vin de la sine!

Cele mai interesante sunt însă comentariile din medium-urile arondate sau favorabile Puterii. Se găsesc aici adevărate manifeste pro-capitalism şi anti-socialism. Să încercăm să dăm o minimă explicaţie acestor ciudăţenii.

Este evident că, odată cu declanşarea crizei din 2007-2009 în Statele Unite, extinsă rapid în Europa şi corelată cu creşterea impresionantă a Chinei, o mulţime de comentatori - de la laureaţi ai premiului Nobel pentru economie până la simpli jurnalişti - au pus întrebarea: mai este sistemul capitalist capabil să asigure o dezvoltare economică durabilă? Din câte am citit eu în presa internaţională, părerile sunt împărţite şi, în orice caz, foarte prudente. Mai mult, nimeni nu poate contrazice principiul că o economie de piaţă - singura care poate să menţină complexitatea sistemului social contemporan - are nevoie de capital. Incertitudinile economiei mondiale sunt evidente şi singura certitudine actuală este că ele vor continua, cel puţin pe termen scurt.