Despre fotbal şi politică

La ora când scriu aceste rânduri, microbiÅŸtii încep să se pregătească pentru meciul România-Belarus. Evident, în cele ce urmează nu mă voi referi nici la meci, nici la jocul de fotbal, ci voi încerca să subliniez câteva elemente care devin, în contextul actual al României, interesante, cel puÅ£in din punct de vedere sociologic.

Să ne amintim, pentru început, că, pe vremea „odiosului”, lumea fotbalului era legată strâns de vanităţile mai marilor sau mai micilor activiÅŸti comuniÅŸti. Legătura Å£inea, de fapt, de reprezentarea socială ÅŸi de ceea ce numim azi imaginea publică a unor entităţi puternice. Åži prin „putere” înÅ£eleg acele entităţi care dispuneau de resurse: financiare, umane sau de influenţă politică. Faptul că de cele mai multe ori Steaua ÅŸi Dinamo, reprezentantele unor instituÅ£ii de coerciÅ£ie ale statului, îÅŸi disputau titlul nu face decât să arate caracterul totalitar al statului. Alte echipe care au avut, sporadic, perioade de strălucire reprezentau fie unităţi economice esenÅ£iale pentru statul comunist (Rapid, Petrolul, FC ArgeÅŸ), fie judeÅ£e sau regiuni importante (UTA sau Universitatea Craiova), fie entităţi legate direct de ambiÅ£ia nomenclaturii (Viitorul ScorniceÅŸti sau Victoria BucureÅŸti) – ÅŸi e interesant de observat cum se corelează, în timp, evoluÅ£ia importanÅ£ei centrelor de putere cu evoluÅ£ia respectivelor echipe.

Mai e de observat că ÅŸefii de cluburi, arbitrii ÅŸi jucătorii de fotbal (ÅŸi, în general, din sport, dar cu precădere din fotbal) formau o categorie distinctă de cetăţeni. Pe de o parte, erau „vedete”, adică se bucurau de o notorietate care le permitea să depăşească normele rigide de comportament impuse cetăţenilor de rând, pe de altă parte, erau dintre puÅ£inii care treceau frecvent peste hotare ÅŸi, de aici, implicarea în circuitul economic al mărfurilor „de lux”: blugi, Å£igări, cafea. În medie, oamenii aceÅŸtia erau, la sfârÅŸitul perioadei comuniste, mult mai pregătiÅ£i pentru ceea ce avea să vină – atât ca resurse financiare, cât ÅŸi ca „know how” – decât marea masă a cetăţenilor. Fotbalul – ÅŸi lumea lui – s-a integrat, prin urmare, mult mai rapid în noile realităţi decât „restul lumii”.

Într-un anume fel, ceea ce s-a întâmplat în fotbalul românesc, după 1990, este analog cu ceea ce s-a întâmplat ÅŸi în „politica mare” a ţării. În schimb, este mult mai uÅŸor de observat ÅŸi de înÅ£eles de către opinia publică. Nimic nou sub soare!

Primul lucru care s-a întâmplat a fost un soi de „privatizare”. SecÅ£ia de fotbal s-au desprins (acolo unde era cazul) de restul clubului. Devenite independente, cluburile de fotbal au devenit rapid private. Cum s-a întâmplat? Cu ce temeiuri juridice? În ce condiÅ£ii? – sunt întrebări cu care suporterii nu ÅŸi-au bătut niciodată capul atât timp cât echipa a căpătat o nouă strălucire. Strălucirea venea din ridicarea plafoanelor de cheltuieli ÅŸi trecerea de la o dezvoltare bazată pe „producÅ£ie”, la o dezvoltare bazată pe „consum”.

În perioada comunistă, cheltuielile întreprinderilor cu „sportul” erau limitate, iar în cea mai mare parte, jucătorii proveneau de la centrele de copii ÅŸi juniori. După 1990, impresarii, patronii ÅŸi conducătorii de cluburi (care erau, repet, printre puÅ£inii cu „experienţă în afaceri” în România) au început o sarabandă a vânzărilor ÅŸi cumpărărilor de jucători, terenuri, drepturi de difuzare, publicitate etc., a căror legalitate sau corectitudine e foarte greu de apreciat. Să nu uităm că în anii ’90 legislaÅ£ia avea lacune mari. Chiar ÅŸi aÅŸa, cercetările ulterioare (ÅŸi acelea făcute cu greu, în cazuri strigătoare la cer!) s-au împotmolit în justiÅ£ie. Nimeni n-a întrebat – decât cel mult retoric, aÅŸa cum fac ÅŸi eu – „ cum aÅ£i făcut primul milion de dolari?”

Tot acest proces a dus la „capitalizarea întreprinzătorilor”. Cine a pierdut? În primul rând, statul, pentru că cea mai mare parte a acestor tranzacÅ£ii a fost făcută la „negru”. Apoi au pierdut chiar cluburile, pentru că sistemul care s-a creat le-a împins către urmărirea profitului pe termen scurt ÅŸi, în multe cazuri, epuizarea capitalului, vânzarea activelor ÅŸi dispariÅ£ie.

DeÅŸi în deceniul 90 au fost consemnate câteva performanÅ£e, e de subliniat că ele au venit ca urmare a unor acumulări din epoca anterioară. Pe ansamblu, însă, fotbalul românesc a involuat chiar dacă, paradoxal, sumele învârtite în domeniu au fost uriaÅŸe – cel puÅ£in în comparaÅ£ie cu ceea ce era în perioada comunistă. Cluburile au aÅŸteptat rezultate-minune de la antrenori sau jucători străini, într-un campionat grevat de mari suspiciuni de incorectitudine. În fine, instituÅ£iile fotbalului, FRF, LPF ÅŸi CCA au edificat ÅŸi au menÅ£inut un sistem care le asigura situaÅ£ia.

Problema de astăzi a fotbalului este cea a întregii Românii: structura veniturilor ÅŸi cheltuielilor. Jucători de vânzare nu prea mai sunt, venituri din publicitate sau din drepturile de difuzare a meciurilor, aÅŸijderea! Convulsiile care au dus la reÅ£inerea ÅŸefului arbitrilor, precum ÅŸi descinderile DNA sunt efectul acestei crize care se acutizează cu fiecare zi.

Să privim, acum, comparativ!

Sistemul politic postdecembrist a acÅ£ionat similar cu cel din fotbal. Clasa politică a folosit privatizările sau a căpuÅŸat întreprinderile de stat pentru a-ÅŸi consolida puterea. Dezvoltarea – câtă a fost, în anii 2001-2008 – s-a făcut prin încurajarea consumului, iar criza a fost „rezolvată” prin tăieri. Lipsa unei baze reale de masă face ca partidele să se bazeze doar pe pârghiile de autoritate în relaÅ£iile cu cetăţenii. NemulÅ£umirile diverselor grupuri sau segmente sociale sunt ocultate sau duse în derizoriu de centrele de propagandă mediatică ale partidelor.

Scăderea reală a resurselor a dus, ÅŸi în zona politicii, la regrupări ÅŸi la o creÅŸtere a acuzaÅ£iilor (reciproce) de corupÅ£ie. Sunt, însă, sceptic în privinÅ£a „reformei”. Nimeni nu-ÅŸi taie craca de sub picioare, atâta vreme cât nu există o alternativă convenabilă de păstrare a puterii.