Creditele în lei sunt scumpe pentru că inflaţia în România este mare şi volatilă şi pentru că dobânzile reduse cu care BNR remunerează rezervele minime obligatorii în monedă naţională îi obligă pe bancheri să păstreze, în compensare, marje ridicate. În plus, la refinanţările prin intermediul facilităţii de creditare a BNR, costul este de 10,25%, în condiţiile în care se acceptă ca garanţie titluri de stat, al căror randament se situează în prezent la circa 7%. Pe de altă parte, dacă BNR urmăreşte să restricţioneze creditarea în valută pentru populaţie, de ce n-ar face-o şi pentru împrumuturile statului, care îi expun pe toţi contribuabilii riscului valutar?
Intenţia BNR de a restricţiona creditarea în valută are legă­tură cu eşecul strategiei de ţin­tire directă a inflaţiei? Gu­vernatorul BNR, Mugur Isăres­cu, afirmă că rata anuală a inflaţiei a co­borât sub 4% în septembrie şi a intrat astfel în ţinta BNR, de 2-4%. Şi totuşi, dacă se va vedea că inflaţia anuală „va fi 3 şi ceva”, după cum sus­ţine Isărescu, e bine de ştiut că nu doar un nivel înalt al inflaţiei e dăunător, ci şi volatilitatea acesteia, care face procesul de planificare a unei afaceri aproape imposibil. De unde rezultă şi preferinţa pentru economisire şi investiţii cu orizont de timp foarte scăzut.
Creşterile şi scăderile bruşte ale inflaţiei duc, după o perioadă nu foarte îndelungată, la o mai mare nesiguranţă a aşteptărilor inflaţio­niste. În mare dificultate sunt cei ca­re participă la contracte nomina­le, de exemplu salarii. Cum ma­jori­tatea contractelor din România sunt sub forma unor salarii denominate în monedă naţională, volatilitatea inflaţiei duce la creşterea pri­mei de risc şi implicit la majorarea costu­rilor de asigurare îm­po­triva riscu­lui de inflaţie. Mai mult, vola­tilita­tea inflaţiei are ca efect o redistri­buire neanticipată a avuţiei şi prin asta afectează creşterea econo­mi­că, chiar şi în cazul în care in­fla­ţia rămâne în parametri acceptabili.

Dobånzi prea mici la RMO
Iată un motiv pentru care, deşi inflaţia se micşorează, creditele în lei rămân tot scumpe, fiindcă băn­cile tind să includă volatilitatea pre­­ţurilor în nota de plată a clien­ţi­lor. Da, numai că atunci când gu­vernatorul Isărescu spune că îm­pru­muturile în lei acordate de bănci sunt excesiv de scumpe, iar instituţiile de credit trebuie „să se gândească serios“ la acest lucru, nu doar volatilitatea le determină să ai­bă un preţ piperat, ci chiar mă­su­rile efective de politică monetară.
Banca centrală constrânge băn­ci­le comerciale să pună la dispo­zi­ţia sa 15% din economisirile în lei şi 20% din cele în devize sub forma re­zervelor minime obligatorii (RMO). Iar mai importantă decât mărimea RMO, care în zona euro se situează la doar 2%, e felul cum le remune­rează banca centrală. Deşi dobânda de referinţă pentru lei se situează la 6,25%, BNR le oferă băncilor do­bânzi de doar 1,35% pentru rezer­vele în monedă locală. Şi, în ciuda unei dobânzi-cheie de 1,5% la euro, Banca Naţională bonifică 0,72% la RMO în monedă europeană. Fapt care condiţionează băncile comerciale să păstreze un ecart mare în­tre resurse şi plasamente pentru a acoperi pierderea indusă de autoritatea monetară.
Dacă BNR ar plăti o dobândă cu 3% mai mare la lei şi un procent în plus la euro, băncile ar sta mai bine în costuri şi ar avea curaj să devină mai atractive şi încrezătoare în privinţa creditării, aşa cum le cere Guvernul. Numai că banca centrală subremunerează partea de econo­misire luată forţat de la bănci sub forma RMO tocmai pentru a finan­ţa indirect bugetul statului, în con­di­ţiile în care Trezoreria Statului refuză să plătească preţul (dobân­da) pieţei.
Mai departe, leul este liber convertibil şi ca urmare a acestui fapt străinii cumpără titluri de stat ro­mâneşti. Problema apare însă la refinanţare. Cine a achiziţionat astfel de titluri la o dobândă de 7% şi le pune gaj la banca centrală se îm­prumută la 10,25%. După cum cine are excedent de lichiditate şi i-l dă BNR primeşte o dobândă de doar 2,25%. Asta e o nouă motivaţie pentru care marjele sunt mari, fiindcă în loc de două procente „uzuale” faţă de dobânda de politică monetară de 6,25%, facilităţile de depozit şi de credit oferite de banca centrală se situează cu patru puncte procentuale mai sus sau mai jos faţă de referinţă.
Privind spre aceste dobânzi se poate spune că BNR constrânge băn­cile să stea „short” pe lichiditate pentru că altfel riscă să pri­meas­că o dobândă foarte mică şi să nu fi­nan­ţeze prea mult bugetul pentru că dacă instituţiile financiare ră­mân fără bani lichizi şi sunt nevoite să se împrumute de la Ban­ca Naţională este foarte costisitor. În acelaşi timp însă, majoritatea ti­tlu­rilor acceptate de BNR ca garan­ţie pentru facilitatea de credit sau la repo sunt cele emise de statul român.
Un alt element care conservă mar­je mari este lipsa unei pieţe de produse derivate, în special a ins­trumentelor pe dobândă (IRS, FRA, OIS). Aceste swap-uri au fost create pentru a acoperi, în principal, ris­cul de dobândă. Cu alte cuvinte, unii utilizatori iau în calcul o creş­tere a dobânzilor, alţii o scădere a lor, încercând să se protejeze de fe­nomene care pot afecta performan­ţa portofoliului. Iar atunci când dobânzile de pe piaţa interbancară sunt ţinute sub dobânda de politică monetară, actorii pieţei tind să du­că ratele interbancare spre o do­bân­dă de echilibru stabilită pe baza cererii şi a ofertei. Dar banca cen­tra­lă nu încurajează dezvolta­rea pie­ţei de produse derivate – care are calitatea că separă riscul de do­bândă de cel de credit - tocmai pentru că i-ar crea presiune pe majorarea dobânzii de politică moneta­ră transformând-o, practic, dintr-un jalon artificial într-un reper de piaţă. De altfel, motivul pentru care nu sunt încurajate produsele deri­va­te pe dobândă e acelaşi pentru ca­re sunt eligibile la operaţiunile repo în special titlurile de stat, în­cercându-se astfel să nu se dezlipească riscul de dobândă de cel de credit...

Imobile privilegiate politic
Ceea ce trebuie neapărat preci­zat este că împrumuturile în valută pe care încearcă să le „anihileze” în pre­zent Banca Naţională sunt cele de consum, nu cele ipotecare. Şi în legă­tură cu această problematică, guvernatorul Isărescu spunea: „Am văzut reacţii ciudăţele vizavi de re­gu­la­ment. Mă aşteptam să se spună că re­venim la normalitate, că îm­pru­mu­turile de consum pe o pe­rioa­­dă mai mare de 5-7 ani nu-şi au rostul. Există o civilizaţie a creditului, la fel ca şi cea rutieră. (...) Exact băncile care au dat credite de consum pe 20 de ani au cele mai multe probleme cu credi­tele neperformante“.
Sincer vorbind, e greu de făcut, conceptual, o diferenţă majoră în­tre cineva care intenţionează să-şi cumpere un automobil pe credit şi cel care doreşte să ia o casă. Sin­gura explicaţie ar fi că achiziţiile de bunuri au legătură cu partea de inflaţie din economie monitorizată şi ţintită de BNR: indicele preţu­rilor de consum (IPC). Pe când imobilele nu doar că nu intră în această categorie, dar mai şi satisfac cerin­ţele Guvernului de a susţine preţul activelor imobiliare unde clienţii politici au interese majore. Deşi, dacă ne gândim bine, ar trebui să se întâmple exact pe dos. Preţurile imobilelor să se micşoreze puternic pentru a atrage investiţii străine, iar puţina economisire autohtonă să fie alocată în zona consumului, unde finanţările au scadenţe relativ scurte, care se corelează cu maturităţile reduse de la depozitele atrase şi sunt mai puţin senzitive la dobânzi înalte comparativ cu alte tipuri de împrumuturi.
SFin observa anul trecut că măsurile de relaxare cantitativă (quantitative easing) anunţate de Federal Reserve - banca centrală a SUA - sunt menite să ajute băncile co­merciale să nu mai execute ga­ran­ţiile aferente creditelor neper­for­mante, în încercarea de a face preţul activelor imobiliare să stagneze ori să scadă mai puţin decât în mod firesc. În mare măsură, tentativa de susţinere a preţului imobilelor în moneda locală - pe baza unei „rarefieri” a numărului de tranzacţii - coincide cu interesele politicienilor şi ignoră avertismentul lansat de fostul preşedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, care spunea că „cea mai gravă criză financiară de după Al Doilea Război Mondial” urmează să se în­cheie „abia după stabilizarea pre­ţu­rilor din sectorul imobiliar”. Ceea ce sugerează că bursele, pieţe fi­nan­ciare pure, nu se pot stabiliza înaintea pieţei imobiliare.
Problema este însă că nu doar americanii cu quantitative easing au încercat să susţină preţul imobi­lelor în monedă locală, ci şi ro­mânii cu Programul „Prima Casă” şi re­du­cerea RMO. Analistul economic Flo­rin Cîţu remarca, într-un interviu recent, că nu poate să înţe­leagă, nici în România, nici în Sta­tele Unite, obsesia pentru interven­ţiile guvernamentale în favoa­rea susţi­nerii pieţei imobiliare. Deşi în Ro­mânia o mare parte din problemă a fost de­pendenţa creş­terii economice de piaţa imobiliară şi creşterea nesus­te­nabilă a datoriei private, ca urmare a politicilor de încurajare a creditului imobiliar, una dintre pri­mele decizii po­litice de a sprijini e­co­no­mia româ­nească a fost Progr­a­mul „Pri­ma Casă”. Un program prin care statul român are „posibilita­tea”, susţine Cîţu, de a deveni proprietarul unor apartamente, pe care apoi să fie nevoit să le valorifice.
 
De ce ar fi statul imun la riscul valutar?
Ultima chestiune în discuţie e legată de riscul de curs. Se spune că populaţia are venituri în lei şi e ne­natural să ia credite în valută. Bine, dar statul de ce poate? El are tot ve­nituri în lei şi a emis de curând o­bligaţiuni în euro. Pentru el nu există un risc similar? Bancherii cen­trali spun că atunci când Treo­reria Statului se împrumută în de­vize, operaţiunea poartă numele de strategie de finanţare. De unde se înţelege că statul are posibilita­tea să-şi diversifice politica de credi­tare, populaţia nu!
Problema este însă că, dacă oamenii ar fi fost lăsaţi să se împrumute pe 20 de ani şi atunci când îşi iau maşină, nu doar casă, cea mai mare parte a perioadei până la scadenţa creditului s-ar fi derulat în zona euro, pentru că, în ciuda re­gulamentului pe care doreşte să-l im­plementeze banca centrală, o­biec­tivul de adoptare a monedei uni­ce rămâne neschimbat - anul 2015, atunci când nu va mai exista risc de curs de schimb. De aceea e de-a dreptul bizar că trecerea la eu­ro debutează tocmai prin „inter­zi­cerea” sa ca monedă de creditare. Interdicţie care se va manifesta aşa, numai pentru 3-4 ani, fiindcă po­li­ticul trebuie să se îndatoreze în euro şi-i face concurenţă populaţia.