Discursul populist şi Mişcarea Populară

Plecarea finlandezilor de la Nokia dă o grea lovitură de imagine actualei gu­ver­nări. Criza nu este o scuză, cu atât mai mult cu cât principalul argument de la ve­nirea finlandezilor fusese costul redus al mâinii de lucru. Asta nu înseamnă că Ro­mânia a de­venit un loc unde resursa uma­nă este mai bine pregătită şi mai pretenţioasă, ci înseamnă, pur şi simplu, că alte elemente (legislaţie, infrastructură etc.) nu au putut să-i „stabilizeze” pe finlandezi aici. Pre­mie­rul şi anturajul său insistă pe ideea că pro­blema Nokia nu trebuie politizată. De a­cord, doar că tocmai insis­tenţa şi expli­ca­ţiile guvernanţilor su­ge­rează lipsă de reacţie şi de viziune.
Nokia nu este singura problemă. Agenţia Moody’s a dat publicităţii un risc crescut de intrare în incapacitate de plată pentru Ro­mânia. Cu ceva vreme în urmă, alte medii internaţionale avertizau asupra creş­terii preţurilor la alimente în România. În presa din ţară, chiar şi publicaţii tradiţio­nal susţi­nă­toare ale Puterii constată că mă­surile economice ale guvernului Boc sunt lipsite de eficienţă. Una peste alta, toate aceste picături chinezeşti afectează un electorat deja nemulţumit.
Cu ceva vreme în urmă, la momentul când preşedintele Traian Băsescu impunea mă­surile de austeritate, scenariul cel mai plauzibil era că, pe fondul unei regrupări a producţiei interne, comerţul exterior ar fi crescut, corelat cu o creştere economică solidă în ţările Europei de Vest. Din păcate pentru România, situaţia economiei mondiale este tulbure, iar problemele din UE se complică.
Desigur, Guvernul României nu poate fi fă­cut responsabil de evoluţiile economico-fi­nanciare internaţionale. Dincolo de solu­ţiile simpliste adoptate anul trecut, Pute­rea nu a făcut însă aproape nimic pentru a asigura România în faţa unor turbulenţe previzi­bile. Mă refer, în primul rând, la mă­suri de stimulare a economiei. Faptul că abia acum preşedintele face un apel (a­proa­pe disperat, aş spune) la redeschi­de-rea mine­lor aruncă o lumină tragică asu­pra dezagregării economice din ultimii 20 de ani. Am avut fabrici şi uzine pe care le-am lăsat în paragină sau le-am vândut la fier vechi, am făcut să dispară flota, am distrus a­proa­­pe total sistemele de irigaţii, livezile şi viile „socialiste”, am cheltuit su-me uriaşe pentru disponibilizarea minerilor şi, după 20 de ani, preşedintele trage con­cluzia că ne-am îndatorat prea mult şi trebuie să ne reîntoarcem la producţia de bunuri, şi nu la dezvoltarea prin consum.
Trebuie să recunoaştem că Guvernul are şi ghinion! Toate loviturile de mai sus vin în-tr-o perioadă în care, de voie, de nevoie, une­le sectoare începuseră să funcţioneze. PDL şi-a dorit foarte mult să ajungă să gu­verneze (aproape) de unul singur. Şi, când a ajuns s-o facă, a constatat că nu are nici suficiente cadre calificate, şi nici condiţiile pentru a le califica. Creşterea unor oameni politici tineri are nevoie de provocări, dar şi de un „spate” care să le dea încredere.
Tra­ian Băsescu a greşit o dată în plus când a luat hotărârea de a forţa Guvernul să ia măsurile de austeritate. Asumarea decizii­lor executive de către preşedinte nu a făcut decât să castreze Guvernul şi să-i limiteze posibilităţile de exprimare. Bineîn­ţeles că, în vremuri imperative, nu i se poate pretin­de preşedintelui să nu se im­plice. Dar, pentru o democraţie funcţio­na­lă, ar fi fost preferabil ca preşedintele să nu intervină în favoarea unuia sau altuia dintre partide şi să ceară, mai degrabă, demisia celor care nu sunt în stare să guverneze. Inter­venind excesiv şi partizan, Traian Bă­sescu nu face decât să deresponsabilizeze partidele po­li­tice şi pe li­derii acestora.
Consecinţa cea mai vizibilă apare la nive­lul discursului guvernamental, care se orien­tea­ză aproape exclusiv după spusele pre­şe­din­telui. Incapacitatea de a oferi o alternativă va deveni direct proporţională cu ne­în­crederea cu care publicul reacţio­nează la un limbaj de lemn. (La şcoala de vară a OT-PDL s-au atins nişte culmi ale grotescului!)
Mai nou, observăm cu amuzament că discursurile realist-critice ale preşedintelui au schimbat brusc discursul triumfalist de astă-vară al premierului. Nu că laudele lui Emil Boc şi tăierea panglicilor pe jumătăţi de bucăţi de autostradă ar fi fost foarte credibile! Dar, în acest moment, recursul la argumentul crizei mondiale conţine o te­mere pe care cetăţenii o simt. Aceea că gu­vernul nu are soluţii pentru redresare şi nici viziune pentru ceea ce ar trebui să facă România în următorii (cel puţin cinci) ani. Cu alte cuvinte, guvernanţii au trecut la un discurs îngrijorat exact în momentul în care poporul are nevoie de certitudini.
Criza mondială e greu de înţeles pentru oa­menii obişnuiţi. În fond, de-aia există gu­­ver­ne şi guvernanţi, ca să rezolve cri­zele, nu să dea vina pe ele! Mult mai uşor este să ocupi spaţiul public cu diversiuni de tipul „Mişcării Populare”. Chestiu­nea a fost gân­dită, în mod evident, la Cotroceni şi, foarte probabil, susţinută de fostul consilier prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, cel ca­re încă de acum un an teoretiza nece­si­ta­­tea apari­ţiei partidului „Albă ca Zăpa­da”. Foarte sche­matic, strategia Puterii pen­tru anul electoral 2012 părea să fie ur­mă­toarea: 1. blocarea creşterii electo­rale a PSD şi PNL (de­venite ulterior USL), 2. des­­­prinderea u­nor părţi din electoratul Opo­ziţiei, 3. o nouă ofertă politică către electoratul indecis.
La primul punct, Puterea s-a descurcat cel mai bine, atacând în permanenţă Opo­zi­ţia, caracterizând-o arbitrar ca „socialis­tă” şi tratându-i pe liderii acesteia ca „ima­turi”. Opoziţia nu a reuşit să-şi im­pu­nă agenda şi s-a complăcut în războiul de ironii ieftine declanşat de Putere. Şi la punctul al doilea Puterea a început bini­şor. UNPR, „prin mij­loace specifice”, a ra­co­lat mulţi primari de comune de la PSD, în timp ce nemulţumiţii din rândurile liberalilor au fost ofertaţi de voci „pragmatice”, de genul lui Dinu Pa­tri­ciu. Înregistrarea oficială a partidului lui Dan Diaconescu se înscrie (deliberat sau nu) în această operaţiune de „fixare” a elec­toratului nemulţumit de PDL.
Cel mai prost pare să funcţioneze însă punc­tul al treilea, respectiv construcţia u­nei formaţiuni politice al cărei rost ar fi de a elimina votul negativ în favoarea USL. Di­verşi comentatori susţin că această miş­ca­re ar trebui să dovedească capacitatea PDL (ca pion central) de a colabora cu for­ţe politice şi civice largi şi diverse. Până la un punct, ideea se susţine. Există însă două lipsuri: prima este legătura directă a „Mişcării” cu Traian Băsescu. Ceea ce face, pe de-o parte, imposibilă afilierea unor par­tide care l-au criticat categoric pe pre­şedinte şi, pe de altă parte, pune o mare problemă de identitate PDL-ului, care vede cum se conturează o interfaţă între preşe­dinte şi partidul său de origine.
A doua problemă a Mişcării Populare este inadecvarea la context. În 1990, FSN pu-tea fi acceptat ca o asemenea construcţie. În 1992 şi chiar 1996, Convenţia De­mo­crată a fost cu adevărat un asemenea tip de forţă politică. Însă, în 2004, Alianţa D.A. şi, în 2011, USL sunt strict alianţe ale unor partide. Îmi vine greu să cred că Sebastian Lă­zăroiu nu ştie sau nu-şi dă sea­ma că implicarea cetăţenească nu e posibilă decât în perioadele imediat ur­mă-toare unor schim­bări politice majore. În rest, oricât ar fi de prost văzute partidele, ele rămân structurile prin care se face politică într-o societate aflată în regim stabil. Restul e diversiune.