Carevasăzică, avem două posibilităţi. Ori noi nu suntem în stare să ne rezolvăm problemele cu corupţia şi securizarea frontierelor de est şi nord, ori olandezii sunt conduşi de un guvern minoritar şantajat de un partid extremist, care se opune vehement primirii de noi membri în selectul club vest-european. Cert este că nu intrăm nici de data asta în Spaţiul Schengen.
Dintr-o pură coincidenţă, exact în aceste zile, când Olanda şi Finlanda îşi exprimau tranşant poziţia faţă de România şi Bulgaria, la frontierele României a început un soi de jihad la adresa TIR-urilor cu flori din Olanda. Marfă de zeci, chiar sute de mii de euro a fost confiscată sau sechestrată, pe motiv că ar exista pericolul nu ştiu cărei contaminări. N-are rost să intrăm în detalii, chiar nu contează justificările oficiale, după cum nu putem crede nici în coincidenţe.
Contrabanda cu flori, exportul din Olanda către firme-fantomă din România, principiul sfânt „un TIR cu vamă, patru fără”, comerţul nefiscalizat, toate acestea erau bine cunoscute, atât de către autorităţi, cât şi de publicul larg.
De ce s-a pornit acum această cruciadă, pe care până la proba contrarie o prezumăm desfăşurată cu respectarea strictă a cadrului legal? De ce după flori urmează brânzeturile şi produsele lactate, aflate pe locul secund în topul schimburilor comerciale dintre România şi Olanda? Ni se va spune că acum le-a venit rândul. Deşi la cât de tare s-a răstit Băsescu la ei, drogaţii Europei, e clar că avem de-a face cu o vendetă. Sau cu un puseu de mândrie naţională. Nu vin ei, adică, din Ţările de Jos, dintre poldere, aici, la noi, care avem munţi înalţi şi văi, să ne dea lecţii. Să interzică şi ei etnobotanicele şi poate stăm de vorbă. Cu un ton mai jos, s-a exprimat şi celalălt Traian, ministrul de interne. Printre două dezacorduri, folosite pe post de momeală pentru a capta atenţia presei, dl Igaş a denunţat decizia politică luată de batavi, ignorând îndeplinirea de către ţara noastră a criteriilor tehnice. Cu alte cuvinte, noi, cei care am fost primiţi în Uniunea Europeană în baza unei decizii pur politice, dublată de o lungă listă de lucruri pe care urma să le punem la punct ulterior, ţipăm acum ca din gură de şarpe că suntem lucraţi pe partea politică.
Mult mai interesantă decât reacţia autorităţilor a fost însă reacţia publicului în general şi a unor formatori de opinie (nu puţini!) în special. Pe scurt, ideea ar fi cam aşa: om fi noi membri de mâna a doua ai Uniunii, om fi la câteva zeci de ani în urma celorlalte ţări dezvoltate, om avea noi bubele noastre, dar nici chiar aşa, avem şi noi mândria noastră. Au venit ei, europenii cu ştaif, şi ne-au luat resursele minerale, ne-au luat băncile şi întreprinderile, ne-au umplut magazinele cu produsele lor ieftine care i-au băgat în faliment pe producătorii autohtoni, şi în loc să ne facă temenele până la pământ, ei ne pun la colţ pe coji de nucă? Ei bine, nu se mai poate aşa, trebuie să ne mai răcorim şi noi un pic, pentru că, vorba aia, avem cu ce! Dar de aici se naşte o întrebare absolut legitimă: dacă tot avem cu ce, de ce nu i-am altoit mai de mult, eventual de pe vremea când producţia autohtonă nu-şi dăduse obştescul sfârşit? Riscam cumva să-i supărăm şi să nu ne mai primească în anticamera clubului lor? Posibil, dar în cazul acesta, reacţia noastră e meschină.
Şi o ultimă constatare. Deşi sunt două ţări care ne-au pus talpă, de represalii a avut parte doar una. Că doar ce era să le facem finlandezilor? Să le dăm cu telefoanele Nokia produse în România în cap? Nu, că ne dădeam singuri în cap şi făceam buba. Aşa că le-am înfipt olandezilor laleaua-n brânză şi ne-am făcut o poză cu legătura de praz. Că doar suntem români verzi, nu-i aşa?
