Cursul euro-leu funcţionează ca ancoră anti-inflaţionistă doar câtă vreme euro e puternic faţă de dolar. Un raport euro/dolar sub 1,2 ar duce euro peste 3,4 lei, lucru de neacceptat.
Cursul de schimb s-a plasat în ultima parte a săptămânii trecute peste limita de 4,3 lei/ euro, referinţele publicate de BNR joi şi vineri atingând noi maxime anuale, situate în intervalul 4,307-4,308 lei/euro.
Deprecierea monedei naţionale poate fi pusă pe seama repatrierilor de capitaluri şi profituri văzute în întreaga Europă, retrageri de fluxuri investiţionale evidenţiate de scăderea indicilor Bursei de Valori Bucureşti şi justificate de mediul economic precar. Totuşi BNR are o rezervă valutară mare, care-i conferă o capacitate sporită de reglaj, şi atunci merită remarcat faptul că moneda românească s-a devalorizat mai mereu înainte de intrarea unor linii de finanţare externă pentru a „marca” randamente mai bune.
Iar dacă leul a ajuns la unul dintre cele mai dezavantajoase niveluri faţă de euro, la rândul său, şi moneda europeană a atins minimul ultimelor opt luni faţă de „biletul verde”: 1,3384 dolari/euro.
Şi aici deprecierea monedei poate fi pusă în relaţie cu pierderile văzute pe piaţa de capital. Bursele au atins minimul ultimelor 26 de luni, în contextul în care investitorii americani şi-au repatriat banii de pe pieţele de capital europene şi asiatice.
Dolarul - moneda supremă
Cea mai fericită exprimare pentru ce s-a întâmplat săptămâna trecută pe
piaţa Forex nu este însă că leul sau euro s-au depreciat faţă de moneda americană, ci că, mai degrabă, dolarul s-a întărit faţă de toate monedele europene şi asiatice. Anunţul că Banca Centrală Europeană (BCE), Banca Naţională a Elveţiei, Banca Japoniei, Rezerva Federală a SUA (Fed) şi Banca Angliei vor colabora pentru a oferi lichidităţi suplimentare în dolari poate fi interpretat prin aceea că „restul lumii” a cerut armistiţiu în războiul economic dus de mai bine de o lună cu americanii, acceptând să restabilească supremaţia dolarului. Pentru reglarea lichidităţii în dolari, băncile centrale europene şi asiatice pot recurge la măsuri de relaxare cantitativă (suplimentarea de masă bănească), la o reducere de preţ a activelor sau la o combinaţie a celor două. În măsura în care restul lumii va face quantitative
easing (QE3) în locul Statelor Unite, unul dintre efecte va fi atenuarea căderilor de pe burse, dar asta nu înseamnă că de mâine indicii pieţelor de capital vor trece „pe verde”. Reaşezarea se va produce în timp şi probabil după ce bursele ajung la un anumit nivel de corecţie.
Trichet a vorbit pe bune
Important este însă că cine ţinea cont de declaraţiile fostului preşedinte al Fed, Alan Greenspan, ori ale actualului şef al BCE, Jean-Claude Trichet, nu trebuia să fie surprins de întărirea dolarului şi de faptul că acesta îşi poate continua cursa de apreciere spre 1,12 dolari pentru un euro. Greenspan a avertizat că asistăm la „liniştea dinaintea furtunii”, subliniind că „euro se sfărâmă, iar procesul de spargere creează dificultăţi considerabile în sistemul bancar european”, adăugând că „titlurile de stat ale ţărilor din zona euro au fost mereu crezute a fi colateral ideal de către bănci, iar acum devine din ce în ce mai îndoielnic”. Trichet a atras atenţia, în ultima sa conferinţă de presă în calitate de preşedinte al BCE, asupra felului în care se finanţează datoria SUA, comparativ cu a UE. În timp ce mai bine de trei sferturi din datoria Statelor Unite e „acoperită” de pe piaţa de capital, debitele UE sunt finanţate prin credit bancar al cărui preţ nu e raportat la piaţă, ci la un reper fix: dobânda de politică monetară a BCE. Cu alte cuvinte, în vreme ce datoria europeană se raportează la o opinie, mai precis la părerea BCE despre unde ar trebui să se situeze preţul banilor - cu supapele de rigoare, cum ar fi restrângerea deficitului bugetar -, în SUA deficitul şi datoria se „marchează” la piaţă după principiul „e finanţabil sau nu”. Altfel explicat, în vreme ce Statele Unite pun problema: „Am nevoie de bani. La ce preţ îmi dai”, UE spune: „La preţul ăsta câţi bani primesc?”.
Singura ancoră - restrångerea activităţii economice
În ceea ce priveşte România, deprecierea leului faţă de moneda americană are un pronunţat impact inflaţionist în măsura în care majoritatea materiilor prime şi combusti-bililor sunt mărfuri în dolari. Cu alte cuvinte, dacă în martie 2011 viceguvernatorul BNR Cristian Popa afirma că „aprecierea mai mare faţă de dolar ar trebui să funcţioneze ca o ancoră pentru aşteptările legate de inflaţie, rezultate din creşterea preţurilor mondiale ale petrolului şi carburanţilor“, în momentul de faţă ne găsim în situaţia în care banca centrală nu mai poate pune problema utilizării cursului drept ancoră pentru că dacă raportul euro-dolar va coborî sub 1,2 dolari/euro, cotaţia euro-leu ar trebui să scadă la 3,4 lei/euro. În această situaţie, singura variantă de a diminua impactul inflaţionist este de a restrânge activitatea economică. Oare acesta e şi scopul noilor norme de creditare propuse de BNR, care iau în calcul o reprimare a împrumuturilor mai ieftine, în valută?!
Spectrul exodului de capital bântuie pieţele emergente
Valul de vânzări de pe bursele internaţionale, precipitat de posibilitatea unei noi runde de recesiune globală, şi criza datoriilor de stat din zona euro au „înviat“ spectrul exodului de capital, o ameninţare care bântuie încă pieţele emergente, în pofida stabilităţii cu care se laudă, scrie agenţia Reuters reluată de Mediafax. Speranţa persistentă că economiile în dezvoltare pot sfida dificultăţile Occidentului sunt pe cale să fie descurajate pentru a doua oară în patru ani, ameninţând să prindă pe picior greşit investitorii care au pariat pe rezistenţa acestor pieţe. „Procesul abia a început, deoarece investitorii adevăraţi nu au ieşit încă. Toate ingredientele sunt pe poziţie pentru a declanşa o criză similară. Întrebarea este de ce magnitudine“, comentează pentru Reuters strategul-şef pentru pieţe emergente al băncii franceze Société Générale, Benoit Anne.
