Despre Schengen, cu luciditate

E, în primul rând, o chestiune de onoare! Dacă un elev îşi termină liceul şi nu vrea să „dea” la facultate, e o opţiune de înţeles, dar dacă un elev rămâne repetent în clasa a treia, înseamnă că nu a învăţat, că nu a fost supravegheat, că există un şir întreg de întrebări şi, mai ales, de neajunsuri care trebuie analizate şi rezolvate. Pentru că, nu-i aşa?, nu toţi tinerii au aptitudini pentru a urma o facultate, dar, din principiu, învăţământul general este astfel conceput încât să poată fi absolvit de orice copil.
Spaţiul Schengen, ca şi zona euro, nu coincide cu Uniunea Europeană, dar el reprezintă un nivel instituţional care accelerează integrarea şi constituie, prin aceasta, un pilon al unei viitoare posibile (eventuale) federaţii europene.
Este clar că, după 2007, procesele de extindere şi de integrare europeană au intrat într-o perioadă de „stand by”. Eforturile făcute într-o perioadă de boom economic au lăsat loc unei stagnări, de înţeles în ideea adaptării tuturor - membri mai vechi sau mai noi - la sistemul UE-27.
Evoluţia economiei mondiale a oprit (sau cel puţin a frânat), de asemenea, nu numai procesele respective, dar chiar şi ideile de extindere. Incertitudinile care persistă nu fac decât să amâne şi ele, sine die, nişte procese prin care ar putea fi ameninţat nivelul de prosperitate şi/sau securitate din statele dezvoltate din Vest.
Revenind la comparaţia cu elevul rămas repetent, putem spune că profesorul s-a hotărât să nu mai dea cu uşurinţă 5-ul, dar asta nu înseamnă că elevul ştia de 10!
Preşedintelui Traian Băsescu i se pot reproşa multe, dar, în acest caz, trebuie să recunoaştem că a fost corect, ieşind curajos în faţa naţiunii şi afirmând deschis că respingerea României este un eşec pentru care-şi asumă responsabilitatea.
Datorită sprijinului preşedinţiei poloneze, România (ca şi Bulgaria) nu s-a ales cu o respingere, ceea ce ar fi fost mai rău, ci doar cu o amânare. Aşadar, autorităţile trebuie să mai muncească şi să încerce, în primăvară, să-i convingă pe partenerii europeni să aibă încredere că lărgirea Spaţiului Schengen nu va avea efecte negative în Occident.
Problemele apar abia din momentul doi. Preşedintele şi-a asumat eşecul, dar, prin aceasta, a acoperit prestaţia ministerelor implicate, în special Externele, Justiţia şi Internele. Nu e corect ca singura explicaţie să fie că noi am îndeplinit criteriile „tehnice” şi să caracterizăm poziţia Olandei şi Finlandei ca „neeuropeană”. În fond, ameninţarea acestui eşec a apărut încă de acum un an. S-au mobilizat responsabilii guvernamentali suficient pentru a corecta greşelile şi pentru a-i convinge pe occidentali că totul e sigur la frontiera de Est? Mai curând, nu! Nu am auzit ca miniştrii să fi bătut cu insistenţă, în toată această perioadă, la toate uşile posibile! Eşecul respectiv grevează asupra credibilităţii şi capacităţii unei coaliţii de guvernare care nu se poate lăuda cu foarte multe performanţe. Mai ales că în 2011 urmează alegeri generale, iar tema Schengen va fi cu siguranţă pe agenda confruntării electorale.
Şi atunci? Ce semnificaţie are acoperirea responsabilităţii ministerelor?
O primă explicaţie este că preşedintele, neparticipând direct la competiţia electorală, nu are ce pierde prin preluarea unui eşec al guvernării.
A doua explicaţie este că, totuşi, preşedintele poartă o parte considerabilă de vină, mai ales prin faptul că prerogativele îi impun implicarea în zona de politică externă. Din păcate, Traian Băsescu nu a avut suficientă „trecere” printre liderii occidentali pentru a genera acolo un „orizont de aşteptare prietenos” pentru România. Asumându-şi în totalitate responsabilitatea, preşedintele elimină, din capul locului, criticile sau nemulţumirile din interiorul principalului partid de guvernământ. Este, în acelaşi timp, şi o mişcare care-i prezervă autoritatea în faţa PDL.
Există şi o a treia explicaţie care ţine tot de problemele guvernării. Disfuncţiile care au dus la înlocuirea lui Sebastian Lăzăroiu, după doar trei luni de ministeriat, şi apariţia noului minister dedicat explicit accelerării accesării fondurilor europene fac ca o eventuală demisie a unuia sau a mai multor miniştri să devină o situaţie de criză. Un guvern care-şi schimbă lunar miniştrii e neserios! Nu mai vorbim de faptul că orice schimbare de ministru duce la o blocare a activităţii ministerului pentru cel puţin două-trei săptămâni (şi sunt optimist când o spun!).
În fine, cea mai delicată pentru PDL este problema cadrelor. Remanierile făcute până acum arată că democrat-liberalii nu au în spate chiar o armată de specialişti. La numirea lui Teodor Baconschi, singurul nume vehiculat insistent a fost cel al lui Bogdan Aurescu. La Muncă, numirea lui Sebastian Lăzăroiu a surprins. Acum aflăm direct din gura preşedintelui că nu el ar fi sugerat această numire. Atunci, de ce a evitat PDL să numească un ministru membru de partid? Mai mult, Leonard Orban este, desigur, un specialist reputat, dar chiar nu avea PDL un candidat credibil la acest post? Se pare că nu!
PDL a ratat momentul lansării unui nou val de politicieni. Ceea ce Traian Băsescu a şi remarcat. Soluţia de a merge, cât se poate, cu aceeaşi garnitură, este convenabilă pe moment, dar va fi decontată electoral. Şi, probabil, scump!