Sluga

Îmi amintesc, legat de el, unul dintre cele mai penibile momente ale istoriei postdecembriste a presei româneşti: îşi bălăcărise în ultimul hal o colegă de breaslă, într-un editorial şi, inevitabil, pierduse procesul. Trecuseră ani mulţi de la articolul cu pricina, iar el nu mai era director de ziar şi editorialist, ci director de televiziune de ştiri şi realizator de talk-şhow-uri peltice. Plângea în faţa telespectatorilor că nu-şi poate achita daunele morale la plata cărora îl silise tribunalul şi făcea chetă printre telespectatori. A plătit, până la urmă, măgăria şi grobianismul cu bani strânşi de la oameni care încă îl mai credeau un mare jurnalist nedreptăţit de justiţie. Multe dintre femeile care au donat bani atunci pentru a-l scăpa pe maestru de executarea silită a garsonierei în care pretindea că locuieşte habar nu aveau, probabil, cât de mârlăneşte putuse să scrie despre o altă reprezentantă a sexului slab. Şi mai puţini ştiau, de asemenea, că piticul lăcrimând care se smiorcăie pe ecran era nu doar unul dintre cei mai bine plătiţi jurnalişti ai momentului, dar şi proprietarul unor depozite financiare considerabile, şi că şi-ar fi putut plăti obligaţiile financiare doar din jumătate din salariul lunar.
De atunci au trecut mulţi ani, iar personajul a evoluat lamentabil, coborând din ce în ce mai mult pe scara verticalităţii. De fapt, a ajuns atât de flexibil încât ar putea să se pupe singur în fund, ceea ce, de altfel, cred că şi face în momentele în care crede că nu-l observă nimeni. Iar asta s-ar putea să se întâmple chiar şi atunci când emisiunea lui este transmisă în direct, pentru că numărul celor care-l urmăresc este destul de mic, chiar şi pentru o televiziune cu pretenţii de post slugarnic, nişat.
Astăzi este folosit de către preşedintele României drept papagal care-i şade deseori pe umărul de matroz şi încuviinţează mecanic tot ce emite acesta. Când vrea preşedintele să bălăcărească un rege sau să ridice în slăvi fie un bastard, fie un criminal de război, piticul-preş i se întinde la picioare, deschizând larg orizontul contrafacerii istoriei. Când e nevoie de gângăvala avizată a unui bătrânel somnoros, aflat mai mult cu gândul la pastilele albastre de lângă noptieră, care-i mai dau, uneori, ceva din vigoarea pe care n-a avut-o niciodată, se apelează, evident, tot la el. Unii îi spun „maestre”, alţii îl consideră o slugă arghirofilă, dispusă să înghită orice pentru un pumn de bani. Cei mai mulţi îl cunosc sub numele de Ion Cristoiu, iar ăsta e un semn bun. Înseamnă că România nu se află încă sub dictatură, câtă vreme slugile mai au un nume, şi nu sunt chemate după numere de ordine.