În vremuri de criză, statul este dator să ţină în viaţă economia, prin investiţii publice. Acest refren este repetat pe toate canalele publice până la saturaţie, de către întregul spectru de dătători cu părerea: de la Nobelişti şi profesori de economie până la nea Gogu de la sculărie. Politicienii nu puteau să lipsească de la apel, fiind bine reprezentaţi în grupul manechinelor care beau apă plată şi mănâncă infrastructură pe pâine. Desigur, neagră. Fără nicio aluzie, în acest cor s-a înscris de curând şi preşedintele american Barack Obama, care a prezentat în faţa Congresului un ambiţios plan de reducere a şomajului intitulat „American Jobs Act”. Spunem ambiţios pentru că valorează nici mai mult, nici mai puţin decât 447 de miliarde de dolari, au calculat la centimă specialiştii de la Casa Albă.
Această sumă ameţitoare are, de fapt, două componente. Este vorba de circa 250 de miliarde de dolari care nu vor fi plătiţi direct din trezoreria federală, ci vor lipsi din coloana de venituri, pentru că reprezintă reduceri şi scutiri de la plata unor taxe datorate de contribuabilii persoane fizice şi IMM-uri. Restul de aproape 200 de miliarde de dolari vor fi injectaţi direct în economie. Dintre aceştia, 50 de miliarde de dolari vor fi investiţi de stat în infrastructura de transport, 45 de miliarde de dolari în reparaţii de şcoli şi reabilitări de locuinţe, iar 10 miliarde vor fi destinaţi creării unei bănci de stat care să finanţeze investiţiile în infrastructură.
În ce priveşte investiţiile în infrastructură, Barack Obama a încercat să-i atingă la coarda sensibilă pe compatrioţii săi: „Construirea unui sistem de transport de talie mondială a fost doar o parte din ceea ce ne-a transformat într-o superputere economică. Şi acum ce vom face? Vom sta şi vom privi cum China construieşte noi aeroporturi şi căi ferate mai rapide, într-un moment în care milioane de şomeri americani din domeniul construcţiilor le-ar putea construi chiar aici, în America?”.
Fără să vrea, preşedintele american e evocat de fapt principala hibă a investiţiilor publice: costul de oportunitate. Nu construiesc, de fapt, autostrăzi şi căi ferate pentru că n-ar avea, ci pentru că le stau constructorii degeaba, iar chinezii vor merge cu trenul mai repede la ei în ţară, ceea ce e de neconceput pentru americani.
Pornind de la suma avansată de Obama, 448 de miliarde de dolari, şi de la calculele făcute de economistul Mark Zandi, potrivit cărora „American Jobs Act” va genera o creş-tere în termeni reali de două procente a PIB-ului american şi o scădere a şomajului cu 1%, profesorul Steve Allen de la North Carolina State University a calculat că pentru fiecare loc de muncă generat de acest plan se vor cheltui de la buget 233.000 de dolari din tăieri de taxe şi 350.000 de dolari din investiţii în infrastructură. Cu menţiunea că aceste joburi vor fi garantate strict pe perioada de valabilitate a stimulentelor fiscale. Mergând mai departe, profesorul Allen a propus propriul său plan pentru şomaj zero: a împărţit suma la numărul total de şomeri din SUA (14 milioane) şi a rezultat că fiecare dintre aceştia ar putea primi un cec în valoare de 32.000 de dolari, cu condiţia ca un an să activeze în cadrul unei organizaţii care lucrează în beneficiul societăţii. Aplicat strict pe aceeaşi perioadă ca şi planul Obama, planul profesorului Allen ar genera un număr sensibil mai mare de joburi care să reziste şi după încetarea stimulentelor.
Desigur, astfel de abordări sunt considerate, şi în America, la fel ca în România, „răutăcisme“ şi încercări de a minimaliza acţiunile pozitive ale guvernului. Preşedintele Obama a fost cât se poate de direct, în discursul ţinut în faţa Congresului: „Problema este în ce măsură suntem capabili, în faţa crizei, să punem capăt circului politic şi să facem cu adevărat ceva pentru a ajuta economia”.
Replica cea mai potrivită a primit-o din partea celebrei editorialiste Megan McArdle de la „The Atlantic”: „Mi-aş fi dorit cu adevărat ca Obama să nu-mi fi ocupat o seară întreagă, mie şi altor 31 de milioane de americani, cu ascultarea unui plan de reducere a şomajului conceput special pentru a genera un singur job: cel de-al doilea mandat la Casa Albă pentru Barack Obama”.
Tentaţia politicienilor de a irosi banul public din raţiuni electorale este aceeaşi pe toate meridianele globului. Unde ar fi nevoie ca de aer de investiţii în infrastructură, banii sunt drenaţi pe filiere de partid. Iar în locurile unde banii publici nu sunt generatori de corupţie, ei sunt aruncaţi pe proiecte inutile. Sau, în orice caz, nu de utilitate imediată.
