Din nou, în direct şi la oră de maximă audienţă, am auzit cea mai lamentabilă scuză a unui ziarist: „Asta cere publicul, asta dăm!”. De ceva vreme, de când calitatea actului jurnalistic a început să scadă văzând cu ochii, diverşi responsabili din mass-media, lipsiţi de viziune, de discernământ şi de minimele testicule cerute de practicarea meseriei de jurnalist, pun această placă obosită atunci când li se atrage atenţia că au luat-o rău de tot pe arătură.
Eu nu cred că publicul este prost, dar nici nu cred că este preocupat constant de ideile lui Stephen Hawking. Şi mai cred cu tărie că publicul nu cere. N-am văzut, până acum, vreun congres al cititorilor de presă scrisă unde participanţii să vină cu un program clar: pe copertă să avem ţâţe, în paginile 3 şi 5 să fie şi mai multe ţâţe, iar în restul paginilor să fie ţâţe şi poze cu oameni despre care n-a auzit nimeni. Publicul, în general, ia ceea ce i se oferă, într-un parteneriat care ar trebui să fie reciproc avantajos. Noi, ca ziarişti, ar trebui să-i oferim informaţii care să-l ajute, analize care să-i prezinte anumite subiecte într-o perspectivă la care el nu se gândise şi aşa mai departe. Nu este rolul nostru să facem tumbe, să scoatem limba şi să proferăm măscări pentru a fi băgaţi în seamă. Unul dintre rolurile noastre ar fi acela de a spune adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta şi oricâte priviri chiorâşe ne-ar atrage. Comoditatea şi incultura, lipsa de pregătire intelectuală, slugărnicia şi alte tare dobândite în ani de zile ne-au transformat însă iremediabil.
Eram, pe vremuri, nişte dulăi greu de stăpânit, care ne marcaserăm cu de la sine putere teritoriul pe care voiam să-l păzim. Se numea democraţie şi aflaserăm noi, de prin cărţi, că ăsta ar fi rolul principal al presei moderne: să o păzească. Între timp însă, au apărut alte tentaţii. Mulţi dintre dulăii anilor ’90 au plecat după vreo căţea mai atrăgătoare care şi-a ridicat coada prin faţa lor. Alţii au obosit să tot apere ceva ce nu voia să fie apărat, iar dintre cei care au venit, traşi de faimă, mulţi habar n-au ce caută acolo. Dulăii cu personalitate şi păreri proprii au dispărut încet-încet, iar locul lor a fost luat de nişte animale de companie din ce în ce mai dornice să-şi satisfacă stăpânii. Revenind la ceea ce spuneam la început, nu publicul cere, ci cei care iau decizii, azi, în presă, sunt incapabili să ofere altceva. Ei cer şi ei oferă, aşadar e normal ca ceea ce le iese din mâini să reflecte nivelul lor de educaţie. Nu publicul cere, dar când pleacă la cumpărături după hârtie de împachetat scrumbie, iar peste tot nu găseşte decât hârtie igienică, ar fi absurd să-i pretindem s-o folosească la altceva.
