În ultimele luni, Traian Băsescu a avut întâlniri dese cu oameni din conducerea Băncii Naţionale a României. Analizele făcute de Fondul Monetar, încheierea unui nou acord, situaţia tensionată de pe pieţele financiare au făcut ca aceste întâlniri să fie considerate normale în contextul menţionat. La rândul ei, banca centrală, ca instituţie naţională autonomă, a susţinut un dialog permanent cu Banca Centrală Europeană, cu Fondul Monetar Internaţional şi cu ceilalţi finanţişti implicaţi în procesul sensibil de păstrare a echilibrului monetar şi stabilităţii sistemului bancar din România. Guvernatorul Mugur Isărescu şi alţi reprezentanţi ai BNR au făcut declaraţii fără echivoc de susţinere a angajamentelor asumate de Guvern, nelăsând să „transpire” divergenţe de interpretare a măsurilor de austeritate ale cabinetului Boc, dar anunţate public de Traian Băsescu.
Am spune că Mugur Isărescu a riscat să transfere către Guvern şi Palatul Cotroceni o parte din cota de încredere a BNR şi de onorablitate personală prin apariţii publice alături de Emil Boc şi Traian Băsescu. Proverbul românesc „dacă dai un deget, îţi ia toată mâna” se aplică însă şi în cazul relaţiei cu Băsescu Traian. Când a căzut cabinetul Boc în urma moţiunii de cenzură, Băsescu a apelat la consilierul guvernatorului pentru a forma un nou guvern. Soluţia politică a preşedintelui a căzut în primul rând pentru că Băsescu a dorit, de fapt, perpetuarea formulei Boc. Sacrificarea lui Lucian Croitoru pentru un joc politic avea în acel moment un grad de pericol ridicat pentru stabilitatea fragilă a instituţiilor statului. Am opinat atunci că Traian Băsescu implică banca centrală a ţării, prin „racolări de competenţe”, într-o zonă neclară de relaţii politice. Dar, să nu uităm, era momentul de recunoaştere (tardivă) a crizei economice, iar Traian Băsescu nu a dorit cu niciun chip să accepte o soluţie politică nouă la drumul înfundat Boc.
Făcându-se că a uitat cum a procedat cu Lucian Croitoru, Traian Băsescu a apelat în alte câteva rânduri la specialişti din BNR pentru a prelua posturi în Executiv. Refuzat, din informaţiile noastre de economistul-şef al BNR şi de către un viceguvernator pentru importante posturi în Guvern, Bă-sescu a depăşit brutal uzanţele, criticând deschis banca centrală pentru neimplicare. Băsescu se simte jignit când specialişti de marcă îi refuză ofertele, dar nu încearcă să vadă cauzele reţinerii faţă de o colaborare directă cu el. Plecările în lanţ ale consilierilor valoroşi de la Cotroceni, includerea în cabinetul Boc a unor figuri şterse, nerecomandate de realizări profesionale nu-l îngrijorează de fel pe Traian Băsescu. În schimb, îi atacă sub centură pe oamenii cu coloană vertebrală care dau dovadă în primul rând de responsabilitate şi respect faţă de funcţia de demnitari ai statului, neacceptând compromisuri morale şi profesionale pe care le-ar impune includerea într-o echipă dubioasă.
Ranchiuna lui Băsescu a luat însă acum forme periculoase. Episodul Roşia Montană a arătat un preşedinte care atacă fără noimă banca centrală, punând-o în situaţii fără precedent în relaţia cu un şef de stat. Băsescu a „ordonat” BNR să cumpere circa o sută de tone de aur fără nicio consultare cu banca. Enervat la culme de un posibil refuz, Băsescu lansează o informaţie falsă, în replică: BNR a vândut aur ca să fie plătite pensiile şi salariile. O neghiobie? Traian Băsescu nu-şi lansează atacurile fără un scop precis. Nu a făcut-o niciodată. Să fie intrarea într-o fază nouă a degringoladei regi-mului, în care semănăm furtună ca să avem nevoie de o mână forte care să ne scoată la mal?
Până a avea răspunsuri, remarc doar faptul că actul lui Băsescu seamănă cu cel al Regelui Carol al II-lea care i-a cerut vehement în 1931 guvernatorului BNR, Mihail Manoilescu, să salveze cu un nou împrumut Banca Marmoroch Blank, al cărei patron îi era prieten de pocker. Şi nu cerea, ca favor, o sută de tone de aur!
