Muzeul comunismului la cazino

L-am auzit pe primarul Constanţei bucu­rându-se de faptul că ministra turismului îi va renova cazinoul, care astfel va fi mai uşor de valorizat. Spunea edilul că şi-ar dori să-l dea unor investitori israelieni, sau turci, sau unui şeic arab, care să aducă zilnic la Constanţa un feribot ticsit cu Ferrari-uri şi avioane din care să coboare milio­nari cu valizele pline de dolari, numai buni de prăduit pe litoralul românesc, transformat, în viziunea USL asupra turismului, într-un El Dorado al plăcerilor fără limite.
Din păcate, astfel de lucruri se întâmplă la Cazinoul de la Monte Carlo şi în filmele cu James Bond. Sau se întâmplau, în urmă cu vreo 15 ani, la o scară mult mai mică, din toate punctele de vedere, la Casino Ver­nescu din Bucureşti, care i-a servit drept model lui Mazăre.
În ziua de azi, cazinourile din România sunt ticsite de interlopi care dau cu pumnul în masa de ruletă şi înjură birjăreşte crupierii, de chinezi care vociferează ca un stol de vrăbiuţe cu amplificator, şi pipiţe numite pompos piariste aflate în căutarea lui Făt-Frumos-şi-bogat care nu va veni niciodată. Printre ei, rătăciţi, câţiva turişti stingheri. Cele de pe litoral nu fac excep­ţie, ba dimpotrivă. Aşa că, indiferent câte milioane se vor băga în acea clădire, altminteri superbă din punct de vedere arhitectonic, dacă ea va reveni la destinaţia iniţială se va transforma într-un stabiliment care nu va aduce urbei nici onoare şi nici prea mulţi bani.
Concomitent cu meciul de ping-pong de­rulat între Mazăre şi Udrea pe tema cazinoului, reprezentanţi de seamă ai camari­lei prezidenţiale au lansat pe piaţă două fumigene: un circuit turistic legat de nu­mele lui Ceauşescu şi un muzeu al comunismului. Prima propunere aparţine ine­pui­zabilei Elena Udrea, iar cea de-a doua a rezultat din ciocnirile intelectuale ale lui Teodor Baconschi, Vladimir Tismăneanu şi Roberta Anastase. Probabil ultimii doi simţeau nevoia unui lăcaş în care să fie ad­mirate isprăvile propriilor taţi, (re)cu­nos­cuţi activişti comunişti, chiar dacă la niveluri şi în epoci diferite.
E adevărat, nostalgia e un element de ba­ză în strategiile de marketing comercial, dar iată că e folosit cu succes şi în cel po­litic. Subiectul a prins la public şi n-ar fi ex­clus să aibă chiar succes din punct de vedere electoral. Chiar dacă prin asta sunt călcaţi din nou pe bombeu susţinătorii pre­zidenţiali, deja nervozaţi după decla­ra­ţiile referitoare la Rege. Se pare însă că niciun preţ nu e considerat prea mare pen­tru victoria în alegeri.
Luat la bani mărunţi, circuitul „roşu“ nu e tocmai uşor de pus în practică. În afară de cazarma de la Târgovişte, acoperişul Co­mi­tetului Central, închisoarea de la Dof­ta­na şi biroul lui Grigore Cartianu, n-ar prea mai fi puncte de interes pentru circuit. Mai ales că Vila Lac este acum ocupată de un chiriaş din alt circuit, deocamdată închis. Aşa că ideea muzeului este mai mult de­cât salutară în acest context, întrucât ar adăuga un considerabil plus de greutate şi de interes circuitului.
Şi dacă tot facem muzeul, o locaţie potrivi­tă ar fi, de ce nu?, cazinoul din Constanţa. PDL ar împuşca doi iepuri deodată: ar găsi un sediu frumos pentru muzeu şi nici n-ar mai avea Elena Udrea sentimentul de pustiu că-i bagă bani în buzunar lui Mazăre. Eventual, ca să fie toată lumea mulţumită, se poate pune şi o masă de ruletă cu postav roşu, despre care se va spune că i-a aparţinut odiosului dictator.