Piaţă mică, off-uri multe, după buget

În 1996 lucram la unul dintre primele site-uri de Internet ale unei publicaţii româneşti. Ru­dimen­tar, greoi şi cu un design ce nu-şi pro­punea să rupă norii, site-ul Academiei Caţa­vencu nu găz­duia, atunci, decât varianta electronică a revistei săptămânale şi nu era un gest ecenomic, ci mai degrabă o reverenţă fă­cută cititorilor emigraţi în primii 6 ani de de­mo­cra­ţie. Site-ul avea mai bine de 40.000 de cititori unici pe ediţie săptă­mâ­nală, ceea ce era enorm şi nici azi n-ar fi chiar de lepădat dacă statisticile ar fi oneste, iar nu umflate încât să dea bine în ochii advertise­rilor. De atunci şi până în zilele noastre, când Aca­demia Caţa­vencu a intrat pe mâinile unui investitor ciudat, care parcă fuge de ren­ta­bili­tate, site-ul cu pricina n-a reuşit să producă mai mult decât cheltuia, oricât de mare i-ar fi fost traficul şi oricât de fideli cititorii. Şi nu cred să existe în România zilelor noastre un site de­cent, generalist sau de nişă, care să producă doar con­ţinut original, de calitate, şi să supra­vie­ţuiască dacă nu este parte a unui mare grup de presă ce conţine, musai, minimum o televiziune.
Modelul de business al online-ului românesc, de fapt, modelul de succes al online-ului românesc este intermedierea. Oamenii prin mâna că­rora trec banii, venind dintr-o parte pentru a nu mai merge decât aspru smântâniţi mai de­parte, dictează piaţa. Iar piaţa gâfâie din răs­puteri. Site-urile care au profit sunt întreţinute de oameni puţini, care nu creează conţinut, ci compilează surse, rescriu informaţii pe bandă rulantă, spamează la greu şi indexează mira­culos pentru motoarele de căutare. În foarte multe cazuri, oamenii nimeresc aproape accidental pe un site de informaţii, căutând soluţii pentru a opri căderea părului sau divertisment porno­grafic. De aceea cuvinte plasate la limita acceptabilităţii academice, care cu greu şi-au făcut loc în vreun dicţionar, sunt printre cele mai mari generatoare de trafic.
Este acesta un model de business viabil? Dă speranţe celor care vor să re­nunţe sau deja au renunţat la hârtia ti­părită în favoarea publicisticii online? Nu, în niciun caz. Malpraxisul tole­rat do­uă decenii de către organizaţiile de media a ucis exclusivităţile şi a îngropat ideea de premiere jurnalistice. In­ter­ne­tul este un codru imens, întunecos, în care mii de căpuşe haid­u­ceşti stau la pândă, golindu-ţi pagina de informaţii pentru a le reutiliza ei fără să-şi mai asume şi costurile necesare producerii lor. Ca de obicei, evoluţia rapidă a eve­nimentelor ne prinde nepregătiţi. În loc să fi luptat până acum cu pirateria, pu­nându-ne la adăpost munca de şme­cherii care nici nu sunt în stare să sila­bisească tot ceea ce copiază, ne-am complăcut în furt, căci, vorba aceea, „Internetul este gratuit”. Vor mai trece, probabil, mulţi ani până când piaţa pli­nă de băieţi deştepţi va accepta adevă­rul, previzionat încă de la mijlocul anilor ’90: jurnalismul va supravieţui online doar dacă se vor plăti abonamente pen­tru accesarea informa­ţii­lor, căci in­for­maţia gratuită nici n-a făcut şi nici nu va face vreodată măcar două parale.