Spune în ce mediu trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Parafrazând un mai vechi dicton, am putea afirma: spune în ce mediu tră­ieşti, ca să-ţi spun cine eşti! Desi­gur, determinismul natural are limitele sale, dar atenţia şi grija pentru protecţia mediului au devenit, as­tăzi, un indicator important al nive­lu­lui de civilizaţie al unui popor. Să fie aceasta şi un reflex al influenţei reciproce dintre mediu şi cei care îl vieţuiesc? O lecţie semnificativă ne oferă, în acest sens, peste veacuri, gânditorii antici. Astfel, în bine-cunoscuta sa lucrare „Politica”, Aris­to­tel remarca faptul că popoarele din regiunile reci şi cele ale Europei sunt pline de curaj, dar mai degrabă sunt lipsite de inteligenţă şi de abilitate; cele din Asia sunt dotate cu o natură inteligentă şi cu capacitate tehnică, dar le lipseşte curajul, astfel că rămân într-o stare de supunere şi un sclavaj perpetuu. Referitor la greci, cum au o poziţie geografică intermediară, aceştia împrumută trăsături de la ambele tipuri, fiind deopotrivă curajoşi şi dotaţi cu inteligenţă. De aceea sunt liberi, se bucură de cea mai bună organizare politică şi ar putea conduce lumea dacă s-ar uni.
Totuşi, teoria modernă a determinismului environmental îşi revendică drept părinte fondator un alt mare spirit antic, pe Hipocrate. În al său tratat „Despre aer, ape şi locuri”, acesta stabileşte un raport de la cauză la efect între condiţiile de mediu şi forma fizică şi mintală a omului şi îşi afirmă convingerea că nu numai aspectul locuitorilor, dar şi caracterul şi obiceiurile lor depind de clima şi natura terenului. Aşa, de exemplu, referindu-se la diversitatea populaţiilor europene, părintele medicinei apreciază că locuitorii unui spaţiu stâncos şi de munte, lipsit de apă, ar fi robuşti fizic, rezistenţi la oboseală, dar de un temperament sălbatic şi bestial. Cei care trăiesc în zone de vale, acoperite de preerii şi cu temperaturi înalte, din cauza influenţei vânturilor calde, sunt mai degrabă îndesaţi decât înalţi, cu păr negru, pielea închisă, temperament irascibil. Dimpotrivă, trăitorii din regiuni traversate de fluvii ar fi sănătoşi şi ar avea tenul clar, cei din locuri mlăştinoase ar avea pieptul bombat şi splina hiperatrofiată. Cei care locuiesc pe platouri, bătute de vânturi şi bogate în apă, ar fi înalţi, dar ar avea un temperament blând, uneori chiar laş; locuitorii unui teritoriu sărac, arid şi lipsit de apă vor avea un păr tinzând spre blond, fiind mândri şi independenţi. La aceste diferenţe trebuie să adăugăm pe cele rezultate din interacţiunea dintre natura terenului şi cea a apelor sale; un sol gras, suplu şi bogat în apă ar determina o rasă de oameni cărnoşi, cu membre scurte, puţin rezistenţi la oboseală şi laşi; un sol sărac, arid şi supus unor ierni riguroase şi la veri toride, ar produce oameni duri şi uscaţi, cu membre bine proporţionate, vioi şi activi, orgolioşi şi sălbatici; în ceea ce priveşte abilităţile naturale, aceştia din urmă sunt cei mai dotaţi şi se vor arăta ca fiind cei mai buni în timp de război. Fără îndoială, asemenea consideraţii au fost serios amendate şi reconsiderate de ştiinţă de-a lungul timpului, dar rămân semnificative pentru modul de percepere a impactului mediului asupra rasei umane.
În antropocen a venit timpul să ne gândim mai ales la consecinţele pe care diversele tipuri şi activităţi umane le produc asupra mediului planetei şi ignorăm aproape influenţa naturii asupra individului uman.