Există mai multe teorii privitoare la expunerea mediatică a jurnaliştilor. Unii spun că prezenţa unui jurnalist de presă scrisă în studiourile de televiziune ajută la promovarea ziarului şi, implicit, la creşterea tirajului. Alţii spun că jurnalistul nu trebuie cu niciun chip să încerce să devină persoană publică. Dacă asta se întâmplă, totuşi, statutul trebuie consumat cu moderaţie, nefiind rolul ziaristului de a înlocui personajele pe care ar trebui să le supravegheze ca un observator cât mai neimplicat cu putinţă.
Eu înclin mai degrabă spre al doilea punct de vedere. Iar asta nu pentru că strugurii sunt acri, ci pentru că am asistat, în 21 de ani, la creşterea şi descreşterea accelerată a unor aşa-zise branduri personale. Unii au capacitatea de a rezista pe ecran ori sub lupa opiniei publice mai multă vreme. Poate pentru că evită excesele, poate pentru că nu se transformă, peste noapte, în vedete de mucava, asemeni multora dintre cele ce populează fantasmele schimbătoare ale camionagiilor. Dar cei mai mulţi se ard extrem de rapid. Sunt consumaţi nu atât de dorinţa de senzaţional a publicului, cât de propria lor dorinţă de a ieşi în faţă.
Redacţiile sănătoase sunt alcătuite din oameni cu specializări şi personalităţi diferite. A pretinde că reprezinţi
o întreagă redacţie, opinia unei întregi echipe e mai mult decât infatuare: e minciună. Dorinţa realizatorilor TV de a da greutate spuselor unui simplu om duce, deseori, la exagerări de acest gen. Iar oamenii, aleşi pe criteriul charismei sau pentru uşurinţa de a trece de partea cealaltă a ecranului, ajung rapid să creadă că universul plăsmuit de televiziune este cel real în care se mişcă. De aici şi până la pierderea totală a contactului cu realitatea distanţa este minoră. Ba, de cele mai multe ori este parcursă pe nesimţite. Fiinţe aparent normale până la un punct, încep, fără avertisment, să funcţioneze imprevizibil, dându-ţi impresia că-ţi fac o favoare imensă că te acceptă în preajma lor.
Am auzit, la un moment dat, un jurnalist cu blog justificându-şi acţiunile mai puţin ortodoxe cu propoziţia „Dar eu sunt un brand!”. Adevărat, dar nu suficient. În termeni pur tehnici, orice semnătură este un brand. Notorietatea şi ataşamentul faţă de brandul respectiv diferă, evident. Dar a înşira orice tâmpenie posibilă doar în ideea că eşti un brand şi îţi permiţi duce rapid la consumarea capitalului de simpatie acumulat cu greu, în ani de zile. Un brand din ăsta personal care ajunge să se creadă atât de puternic şi mai ales să creadă că cititorii sunt, fără excepţie, proşti, seamănă cu un brifcor sau o eugenie. Consumi o vreme, până apare ceva mai bun, după care-l dai uitării. Iar până să vină un investitor care să speculeze nostalgiile consumatorilor, şi eugeniile pot muri de foame.
