În timp ce FAO ne anunţă că astăzi se produc alimente în cantităţi care să asigure nevoile de hrană a 12 miliarde de oameni, cu mult deci peste ce ar trebui pentru cele 7 miliarde care populează în prezent planeta, în Cornul Africii circa 12 milioane de persoane trăiesc sub semnul foametei extreme şi supravieţuiesc graţie ajutorului internaţional acordat de urgenţă. Situaţia este paradoxală şi din perspectiva evoluţiilor din ultimele decenii: dacă producţia de alimente s-a multiplicat, din anii 1960, de trei ori, în ultima perioadă populaţia numai s-a du-blat! Aşadar, apare legitima întrebare: de ce există foamete într-o lume a abundenţei alimentare? Sau, în alţi termeni, şi care este esenţa anunţatei crize alimentare globale? Dintr-un început, un lucru e clar: nu este una de producţie a hranei, ci de acces la aceasta!
În condiţiile mondializării neoliberale, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte resurse vitale, alimentele au devenit o marfă ca oricare alta, iar funcţia lor primordială, de hrană indispensabilă vieţii, a trecut în plan secund. Controlul asupra resurselor naturale, precum apa, terenurile, seminţele etc., reprezintă cheia înţelegerii problemei: cine şi pentru cine produce şi dirijează, astfel, în folosul său piaţa agroalimentară. În ţările africane afectate de foamete, cumpărarea masivă de terenuri fertile de către investitorii străini (agroindustrie, guverne, fonduri speculative...), care a făcut ca peste 30 de milioane de hectare de teren agricol al continentului negru să aparţină străinilor, a provocat expulzarea a zeci de mii de ţărani de pe terenurile lor, diminuând capacitatea acestor ţări de a-şi asigura securitatea alimentară. Aşa se face că, în timp ce milioane de refugiaţi sudanezi supravieţuiesc din ajutor alimentar venit din străinătate, reprezentanţi ai altor state (Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Coreea de Sud) cumpără terenuri în regiune, spre a produce şi exporta alimente pentru locuitorii lor. O situaţie specială are Somalia; până la sfârşitul anilor 1960, acest stat a produs suficient pentru satisfacerea nevoilor sale alimentare. Începând cu anii 1980, politicile de ajustare impuse de FMI pentru ca ţara să-şi plătească datoria externă au presupus şi în privinţa agriculturii liberalizarea comerţului şi deschiderea pieţei interne, ceea ce a permis „invazia” produselor subvenţionate, precum cele de orez şi grâu, ale multinaţionalelor nord-americane şi europene, care au sufocat orice producţie şi concurenţă internă.
Pe o piaţă agricolă mondializată şi liberalizată absolut orice se reglează, în numele profitului, prin jocul preţurilor stabilite de marile burse de valori. Suveranitatea alimentară a oricărui stat a devenit astfel un simplu slogan, societăţile multina-ţionale fiind cele care decid şi dictează totul. Aşadar, criza alimentară ce se prefigurează la scară globală şi se manifestă deja sub forma foametei în Cornul Africii este, înainte de toate, rezultatul mondializării e-conomico-alimentare în serviciul intereselor private. Lanţul de producere, distribuire şi consum al alimentelor este sub controlul total al câtorva firme transnaţionale, care contrapun interesele lor, rezumate la obţinerea profitului maxim, ne-voilor primare, vitale de supravieţuire a colectivităţii întregi. Aşa cum declara recent raportorul ONU pentru dreptul la alimentaţie, Olivier Schutter, „foametea este o problemă politică, una de justiţie socială şi de politici de redistribuire”. Rezolvarea sa durabilă presupune încetarea practicilor mondialiste, asumarea unei responsabilităţi publice în domeniu, respectarea suveranităţii alimentare a fiecărui stat, a valorilor fundamentale de ordin social şi ecologic.
