Înmormântări cu turnuleţe, inaugurări de coviltir

Nu ştiu dacă dintotdeauna, dar în ultimii ani cu siguranţă am început să mă uit la etnia ro­mă cu alţi ochi. Unde poate şi (po)veştile de-acolo, din cadrul comunităţii au devenit mult mai numeroase, mai publice. Şi, cu sigu­ranţă, mult mai colorate de când repre­zen­tanţii et­niei au depăşit până şi graniţa Cer­cu­lui Polar în speranţa de a fi printre primii care să întin­dă mâna în ţinutul lui Moş Crăciun. Mai multe evenimente din ultimul timp, mai precis mo­dul lor de prezentare pe toate ca­na­lele mass-media, arată clar faptul că nu doar otevizarea şi tabloidizarea societăţii ar trebui să ne dea de gândit. Iată, bunăoară, cazul unui miliardar decedat săptămâna trecută în urma unui ac­cident fluvial. Pe bună dreptate, luând în considerare ce a făcut în oraşul său natal, omul era considerat un Dumnezeu aco­lo, pe malul Dunării. Mai mult, era cunoscută şi lipsa sa de apetenţă pentru luxul os­tentativ, pentru opulenţa care caracterizează atâţia îm­bogăţiţi peste noapte. Şi totuşi s-a „bucurat”, dacă se poate spune aşa, de funeralii-spectacol cu mult peste limita decenţei în care de­functul se spune că ar fi trăit. Citesc că a fost înmor­mân­tat cu bijuterii şi ceasul scump la mână şi că în drumul către „dincolo” va beneficia de bi­ne­facerile aerului con­diţionat! Mai citesc în pre­să că săracului om i s-a spus şi Faraonul mezelurilor. Asta e ca şi cum ai zice marchizul vaselinei sau prinţesa supozitoa­relor. De aici şi până la „mortuleee… decedatulee… frumo­su­leeee… împăratule…” nu e decât un pas. Care nici măcar nu trebuie făcut explicit. E ca şi „co­mis”. Şi sunt sigur că în pofida a ceea ce res­pectivul, pe când se află în viaţă, ar fi vrut.
Dar transformarea conducerii pe ultimul drum într-o paranghelie de dragul tabloidelor nu e ultima „fiţă”. Din păcate, avem şi inaugu­rări care se „bucură” (aici cuvântul se po­tri­veşte de minune!) de acelaşi regim. Orice des­chi­de­re de drumeag cocoţat la nivel de „drum în re­gim de autostradă” e însoţit de ca­re de reportaj, sobor de politicieni, gură-cască şi baie de mulţime. Lipseşte deocamdată fanfara. Dar timpul nu-i pierdut. La fel se întâmplă la tăie­rile de panglici la anexele de gradiniţe şi mini-secţiile de spitale. Mai cred că toate aceste puneri butaforice în scenă, cu fast de tinichea, nu sunt pe de-a-ntregul pe placul protagoniş­ti­lor. Mă îndoiesc că Udrea s-a suit de capul domniei sale în au­tobuzul cu etaj de i-a luat trei ore să-şi rearanjeze părul ciufulit ca după o partidă de tenis. Regia la care se apelează nu face, de multe ori, decât să servească re­for­ma. Şi atât. Mai cred că nici premierului Boc (şi trebuie să re­cunosc cinstit, că, după episodul de la reşe­dinţa ambasadorului fran­cez, mi-am schimbat părerea despre prim-ministrul en titre chiar dacă „domnu’” încă tot nu pot să-i zic), deci nici şefului Gu­vernului nu cred că-i pică bine să fie luat la înjurături, în­trebări şi… ouă de câte ori inaugurează o fâşie de asfalt. E valabil şi pentru ministrul Boagiu, singura care pa­re jenată de situaţiile în care e pusă. 
După faptele lor, săvârşite cu voie sau fără de voie în viaţa de pe Pământ, miliardarii - oa­meni şi ei - se duc, care încotro. În Rai sau în Iad. Indiferent ce au făcut pe Pământ, de cele mai multe ori, contează nu numai prima, ci mai ales ultima impresie. E valabil şi pentru faptele bune, indiferent de cum sunt ele împachetate.