Foarte ciudată este cartea lui Constantin Stănoiu („Nea Costache” pentru cei, într-un fel ce-l veţi afla, apropiaţi lui), un debut literar ce a coincis aproape cu momentul în care autorul a devenit bunic, unul tânăr, ce-i drept. Dar Nea Costache însuşi este un personaj aparte. Locuieşte într-un sat din Gorj, unul destul de izolat, şi este bine cunoscut în lumea internauţilor pentru „Blogul lui Nea Costache” care are sute de cititori şi fani. Numeroşi oameni care nu l-au văzut pe scriitor decât în poze îl cunosc şi schimbă idei cu el zilnic sau măcar iau act de părerile lui, totdeauna originale şi inteligent expuse. Nu-i de mirare că, deşi pe Constantin Stănoiu nu-l ştie mai nimeni, pe Nea Costache îl cunosc şi-l îndrăgesc atâţia. E ca şi în cazul celebrei „Diacritica”, iubită (uneori şi detestată) de mulţi pentru limba ei ascuţită, dar a cărei identitate civilă este practic secretă. Revenind la cartea lui Constantin Stănoiu, „O viaţă împreună”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae Brăila, aceasta poartă, nu se putea altfel, pe ultima copertă, o prezentare caldă de Oana Stoica Mujea, cunoscuta autoare de policier, care, desigur, nici ea nu l-a întâlnit pe debutant decât sub formă de pixeli. Vocaţia lui Nea Costache este aceea de gazetar şi eseist, de „tabletar”, de unde şi succesul blogului său. Romanul este însă unul autentic, „clasic”, poate chiar prea ancorat în tipicul consacrat al speciei, cu epic, personaje şi dialoguri, urmărind destinul unui personaj din adolescenţă până la sfîrşit, o existenţă însoţită de iubita lui soţie. Nicolae şi Rusanda sunt un cuplu memorabil precum, ca să nu ne întoarcem la „Paul & Virginie”, Felix şi Otilia, Codrescu şi Adela ori altele. Numai că dragostea lor nu îi desparte, ci se întinde de-a lungul vieţii, fericindu-i pe protagonişti deasupra tuturor întâmplărilor ei. Dar ceea ce individualizează, chiar unicizează romanul lui Nea Costache, nu-mi vine să-l numesc pe numele lui de copertă, este faptul că e scris în grai oltenesc, aşa cum se vorbeşte în Gorj. Aşa ceva nu s-a mai făcut din câte ştiu. Nu doar dialogurile personajelor, acţiunea petrecându-se în mediul rural oltenesc, ci şi părţile naratorului (omniscient) sunt realizate prin transcrierea fonetică a particularităţilor rostirii gorjene, urmând şi topica specifică a frazei, cum se construieşte ea în Gorj, puţin aparte de cea a limbii literare: „Sara, odată cu asfinţîtu’, Nicolae termină de cosît. Îşi lo coasa şi porni agale pe câmp, spre casă. Iera obosît, iar mintea-i rămăsăsă la zgâtia aia de fată a lui Codin. (...) Cână  intră pe poartă, deja apărusără primele stele”. N-am priceput ce vrea să marcheze autorul prin alternarea semnelor â şi î în interiorul cuvintelor („obosît”, dar „câmp”). O fi ştiind el ceva. Volumul se încheie cu un glosar care, ca şi la Creangă, nu e foarte important pentru că înţelegem ce vrea să spună autorul prin expresivitatea textului său. M-am bucurat totuşi să regăsesc termeni gorjeni tipici: mestecău, palangă, scuteală (acoperămînt, adăpost). Alte cuvinte sunt simple variante de pronunţie: ălălante (celelalte), şerpe (şarpe) etc. Constantin Stănoiu intră cu bine în literatură şi, poate, cu timpul, va ajunge să concureze popularitatea celuilalt eu: Nea Costache.