Nu intraţi, Junior rău!

Îmi aduc aminte că la începutul anilor ’90 era la modă scrisul de­s­p­re Ceauşescu. Nu erai ziarist da­că nu-ţi apărea „o bucată” cu dictatoru’ şi cu sinistra lui soţie. Ba chiar rudele mai îndepărtate au intrat în colimator, asta după ce copiii, părinţii, bucătarii, cameristele, arhitecţii, ba chiar şi câinii au devenit istorie. Astfel că nu am putut rata nici eu ocazia de a mă deplasa la Scorniceşti, locul care l-a dat ţării pe Nicolae. Acel Nicolae.
În urma deplasării am rămas cu două amintiri. Pri­ma este poza care a făcut înconjurul gazetelor şi scri­e­rilor biografice şi în care apare viitorul secretar ge­neral al PCR alături de colegii săi de „primară” şi de to’ară­şa’n­vă­ţătoare. A doua amintire se referă la nepotu’ Emil Bărbulescu. Atunci, singura poveste ca­re m-a impresionat nu avea legătură - culmea! - cu Ceauşescu, deşi erau la modă relatările, la foc au­tomat, ale tuturor picanteriilor dădătoare de „furnicuţe” pe şira spinării, reale sau inventate, ale cu-plu­lui dictatorial. Povestea lui Emil se referea la o tran­zitare a judeţului de către o mare parte a activului de partid, în frunte cu unchiul său. Miliţian fiind, a primit şi el misiunea de a patrula pe şosea, la in­trarea în Slatina. Desigur, alături de efectivele con­vo­cate - aşa cum se obişnuia în astfel de situaţii - din alte judeţe. Ştiindu-se cine este, Emil Băr­bu­les­cu îşi permitea să meargă mai pletos, mai des­cheiat la veston, mai cu cascheta pe ceafă şi nebăr­bierit. În plus, în ziua aceea îşi amin­teşte că nici nu avea chef de unchi’su şi mai era şi un pic mahmur. De aceea a stârnit curiozitatea colegilor care nu îl cu­noşteau. Astfel că un colonel detaşat din Braşov s-a apropiat de geamul Daciei şi l-a întrebat: „Dum­nea­voastră, tovarăşe, lucraţi la noi?” „Nu, bă, to­vă­răşeilor, voi lucraţi la mine!” a fost răspunsul care a făcut aproape instantaneu înconjurul efectivelor albastre răsfirate de-a lungul şoselei după princi­piul „omul şi pomul”. 
De această poveste mi-am adus aminte zilele acestea, după atâţia ani. Acum, când nu e zi în care să nu auzim că un fiu de primar a dat cu ranga, a lovit cu bâta de baseball (orice asemănare topică e întâmplătoare şi orice analogie este răutăcioasă!), a înjunghiat, a călcat în picioare - vorba aceea - oa­meni şi poliţişti, a refuzat să se legitimeze, a provocat accidente de circulaţie fiind la zi doar cu alco-olemia, tocmai împrospătată, nu şi cu permisul de conducere. Într-un cuvånt, parcă i-a apucat pe toţi strechea, parcă ar fi o mo­limă, ceva!
În aproape toate cazurile „seniorii” au sărit să-şi apere „juniorii” in­vo­când uneltirile politice îndrepta­te, prin ricoşeu, asupra lor. Cul­mea e că şi cei care se consideră parte vătămată ţipă ca din gură de şarpe aceleaşi lucruri. Că e o uneltire sau o răzbu­nare la mijloc. Adevărul este că sunt toţi o apă şi-un pământ. Nu am auzit să fi fost amestecat într-o astfel de altercaţie vreun profesor, un biblio­tecar, o educatoare. Doar oameni unul şi unul.
Cât priveşte „beizadeaua” de care nu mai scă­păm deşi circulaţia e liberă în Europa, el/ea face exact ce a văzut la tac’su, de la lipsa de respect faţă de autorităţi, nevastă şi parteneri sociali şi până la sentimentul că cine nu-i cumpărat nu există, iar ci­ne este, le aparţine. Vă mai aduceţi aminte de fraţii Răducănoiu? În condiţiile actuale sunt toate şansele ca ceea ce promiteau ei pentru tot car­tierul să ajungă la toată ţara. Fiindcă faţă de ce se întâmplă acum, oameni de genul celor evocaţi mai sus sunt chiar nişte personaje plăcute, niste „good guys”. Pe care nu mulţi dintre dumneavoastră credeau că le vom evoca vreodată cu atâta simpatie şi regret.