Puterea nu este, nicăieri în lume, populară pe termen lung. De obicei nu presa este cea care dă semnalul că lunile de miere iau sfârşit, dar presa este cea mai vizibilă, preluând nemulţumirile manifestate de populaţie, dacă acestea există. România nu face excepţie, daor că aici comportamentul puterii diferă mult de ceea ce ne-am obişnuit să numim „ţări civilizate”.
În raport cu presa, puterea, să ne înţelegem, nu este, în România, doar cea aleasă în mod mai mult sau mai puţin democratic, ci şi cea autoimpusă, prin cumpărarea mijloacelor de comunicare în masă. Şi una, şi alta au însă acelaşi comportament.
În momentul în care puterea aleasă simte că-i fuge popularitatea de sub picioare, începe să se plângă că forţele răului îi vor pieirea şi că presa deformează realitatea în scopul denigrării oamenilor buni care conduc ţara. La fel reacţionează şi oamenii care deţin instituţii de presă atunci când procurorii le bat obrazul cu vreun dosar prăfuit, uitat prin sertare din precambrianul democraţiei. Şi unii, şi alţii au un coportament similar şi atunci când vine vremea să răspundă atacurilor: cer de la mijloacele de informare pe care le controlează supunere totală şi laude peste măsură, din care să reiasă că subiectul periajului este cel mai viteaz, cel mai frumos şi cel mai harnic dintre traci, pârşi, agatârşi, pecenegi şi cumani. Publicul, cel care mai urmăreşte mass-media, simte de fiecare dată când lucrurile o iau pe câmpii. Reacţia, uneori extrem de rapidă, duce inevitabil la scăderea audienţei, la căderea tirajelor, la pierderea credibilităţii. De douăzeci de ani se întâmplă la fel, dar cei care cumpără presă pentru a-şi netezi imaginea nu învaţă nimic. E inutil să investeşti în industria comunicării dacă pretenţiile tale absurde duc la diminuarea influenţei pe care o avea un ziar sau o televiziune şi la generarea, inevitabilă, de pierderi. Măcar asta ştiu, atât cei de la putere, cât şi cei din opoziţie: nu merită să mai investeşti în ceva care merge în pierdere. Şi, ştiind asta, aplică legile pieţei, lăsându-şi slugile supuse fără bani de pâine. Este, dacă vreţi, ultima fază a distrugerii propriilor lăudători de către cineva care se vrea adulat 24/7. Pentru că una e să ştii că un om puternic este sprijinit de lăudători valoroşi, bine plătiţi şi greu, financiar vorbind, de convins să schimbe tabăra, şi cu totul alta este să se afle în piaţă (şi se află destul de repede) că înălţătorii de ode prestează pentru mărunţiş sau, de ce nu, doar pentru a mai simţi ceva cald în stomac.
